Ortopraxia ortodoxiei

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 2-3/1996

Statistic vorbind, ortodoxia românească are pe tot cuprinsul ţârii o supremaţie procentuală de invidiat. Dar, din păcate, ce nu poate fi cuprins în asemenea statistici este tocmai ortopraxia sau ortodoxia activă.

Ortodoxia cuprinde în esenţa ei etimologică doi termeni greceşti „orthos” şi „doxa”, care înseamnă dreaptă credinţă şi închinare adevărată, sobornicească. Ea este învăţătura care se plasează prin intermediul teologiei patristice într-o comuniune neîntreruptă cu tradiţia apostolică, cu care se şi identifică.

Ortopraxia este dreaptă slujire sau „liturghia fratelui”, prin care creştinii sunt îndrumaţi să transmită efectiv lumii împărăţia iubirii dăruita de Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, ea este trecerea de la Ortodoxie, adică dreaptă mărturisire şi preamărire a lui Dumnezeu, la slujirea aproapelui şi a lumii. Este aplicarea practică a teoriei. Fără ortopraxie nu putem vorbi de o realitate ortodoxă, aşa cum n-am putea vorbi de credinţă sinceră fără fapte de milostenie. Faptele întăresc credinţa omului, o argumentează şi-i descoperă finalitatea. Schmemann vedea credinţa ca „întâlnire cu altul”, ca ieşire a omului din limitele „eului” său, ca schimbare radicală faţă de sine însuşi. La această „întâlnire” cheamă ortopraxia, iar ortodoxia devine vie în măsura în care omul modern participă la această regenerare ontologică.

Citeste mai departe…