Ortopraxia ortodoxiei

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 2-3/1996

Statistic vorbind, ortodoxia românească are pe tot cuprinsul ţârii o supremaţie procentuală de invidiat. Dar, din păcate, ce nu poate fi cuprins în asemenea statistici este tocmai ortopraxia sau ortodoxia activă.

Ortodoxia cuprinde în esenţa ei etimologică doi termeni greceşti „orthos” şi „doxa”, care înseamnă dreaptă credinţă şi închinare adevărată, sobornicească. Ea este învăţătura care se plasează prin intermediul teologiei patristice într-o comuniune neîntreruptă cu tradiţia apostolică, cu care se şi identifică.

Ortopraxia este dreaptă slujire sau „liturghia fratelui”, prin care creştinii sunt îndrumaţi să transmită efectiv lumii împărăţia iubirii dăruita de Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, ea este trecerea de la Ortodoxie, adică dreaptă mărturisire şi preamărire a lui Dumnezeu, la slujirea aproapelui şi a lumii. Este aplicarea practică a teoriei. Fără ortopraxie nu putem vorbi de o realitate ortodoxă, aşa cum n-am putea vorbi de credinţă sinceră fără fapte de milostenie. Faptele întăresc credinţa omului, o argumentează şi-i descoperă finalitatea. Schmemann vedea credinţa ca „întâlnire cu altul”, ca ieşire a omului din limitele „eului” său, ca schimbare radicală faţă de sine însuşi. La această „întâlnire” cheamă ortopraxia, iar ortodoxia devine vie în măsura în care omul modern participă la această regenerare ontologică.

Spiritul zilelor noastre este dominat adesea mai mult de un „sentiment religios” decât de credinţă. Acestui sentiment îi este străină „întâlnirea”, el se hrăneşte mai mult cu sine însuşi şi este supus gusturilor şi trăirilor personale, subiective şi individuale ale „nevoilor duhovniceşti”. Conţinutul credinţei, Adevărul spre care este îndreptată credinţa nu-l interesează, fiindcă „religiozităţii” lui nu-i folosesc.

De multe ori ortopraxia este asemănată cu o formă de filantropism creştin, de caritate socială, prin care Biserica participă activ la nevoile societăţii. Eu cred că ortopraxia vizează, alături de întreaga învăţătură ortodoxă, un aspect ce ţine de esenţa conştientizării prezenţei hristice.

Mântuirea obiectivă realizată de Hristos ne dă posibilitatea şi nouă să participăm la mântuirea noastră prin „întâlnirea cu celălalt” mai întâi în rugăciunea faptelor „Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să fie adevărate fapte, iar faptele tale adevărate rugăciuni”, scria monsenioml Ghica în cartea sa de meditaţii. De aici începe realitatea adevăratelor fapte, din rugăciune. Prin ele noi ne fixăm în rugăciune în prezent, iar prezentul devine continuu, ne înveşniceşte într-o stare de bine dumnezeiesc, în care putem exclama ca şi oarecând apostolii dragi ai Mântuitorului: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Mt. 17,4).

Ortopraxia Ortodoxiei, ţine tocmai de realizarea acestei „stări de bine duhovnicesc”, prin verificarea la scară umană a pedagogiei divine, făcând urcuşul de la „poruncă” spre „pildă”. Dar acest urcuş nu se poate realiza fără o revalorificare a Ortodoxiei.

Părintele francez M.Costa de Beauregard, în convorbirile de la Cernica cu părintele Stăniloae, afirma acelaşi lucru: „Ortodoxia propune tuturor creştinilor o comoară care aparţine tuturor şi care poate servi drept bază înnoirii lor chiar în sânul comunităţii căreia îi aparţin. Chiar şi membrii Bisericii Ortodoxe au nevoie să regăsească Ortodoxia nu ca o poziţie confesională sau ca o expresie culturală printre altele - bizantină în speţă - a credinţei creştine, ci drept însăşi seva Evangheliei, „pâinea cea spre fiinţă” a Revelaţiei.

Ortodoxia exprimă comuniunea cu Dumnezeu prin comuniunea cu oamenii ce duce la ortopraxie. Evlavia creştinilor ortodocşi arată sentimentul prezenţei divine în toate momentele vieţii lor. Rodul faptelor bune transformă viaţa creştinului într-o adevărată rugăciune.

Alexandru Horia, în cartea sa „Vorbirea în şoaptă”, vedea creştinismul răsăritean ca o religie a şoaptei, explicând că „şoapta e zicere şi taină totodată, glăsuire misterioasă - în ambiguitatea şoaptei se află logodna dintre Dumnezeu apofatic şi Cel catafatic, între dezvăluire şi ascundere”.

Ca ortodocşi, locuim la răscrucea dintre revelaţie şi taină, dintre cunoaştere şi mister. Această găzduire a noastră este cheia întregii spiritualităţi de care suntem capabili. Ortodoxiei îi este străin sentimentul distanţei lui Dumnezeu, spunea părintele Stăniloae, iar popoarele din Răsărit stau sub semnul duhului ocrotitor al ei. Aici se vorbeşte în şoapta - ar spune Al. Horia - căci Dumnezeu te aude, cuvântul, tău e chiar şoapta Lui. Până la acest grad ar trebui să urce realitatea ortopraxiei.

Şi nu întâmplător prima duminică din Postul Mare  începe cu prăznuirea Ortodoxiei. Ea e o religie a bucuriei şi lumii interioare în care şopteşte sufletul într-un limbaj al fiinţelor îmbrăţişate. Te rogi în şoaptă lui Dumnezeu pentru că îi simţi prezenţa, iar şoapta devine o dăruire de suflet, un mod de a mărturisi credinţa în starea ta cea mai intimă.

Să încercăm a „ne şopti” mai mult faptele bune, pentru că şoapta e mai aproape de tăcere, iar tăcerea e mai aproape de Post, un post în sine. iar vremea ce pregăteşte Ziua Învierii să o săvârşim într-un urcuş duhovnicesc nelipsit de dragostea miluitoare fată de semenii noştri.