BINELE SI RĂUL - DIN PERSPECTIVA CRESTINĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 3-4/1994

Cunoscut în religiile multor popoare acest principiu dualist ne cheamă şi pe noi la meditaţie şi ne constrânge să facem anumite precizări ce ar viza „perspectiva creştină”.

Se poate observa că această luptă continuă dintre bine şi rău - în concepţia multor popoare - într-un permanent echilibru, într-o permanentă echitate, viaţa omului desfăşurându-se şi implicându-se în această confruntare. Creştinismul are meritul de a fi concretizat disputa prin biruinţa binelui asupra răului, descoperindu-şi superioritatea prin această finalizare valorică pozitivă.

Când vorbim despre bine şi rău toată lumea are falsa impresie că sunt noţiuni simple. Când suntem puşi să le definim observăm greutatea de a găsi un răspuns concret şi concis.

Noţiunea de bine apare de la facerea lumii: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine”(Fac. 1,8) arătând valoarea binelui în tot ce este creator şi corespunzător scopului pentru care a fost creat. Traducerea greacă a Sfintei Scripturi (Septuaginta) foloseşte în loc de gaoV (agatos) - KaloV  (kalos), adică în loc de bun - frumos, lăsându-ne să înţelegem binele ca pe o frumuseţe nobilă în măsura în care el se integrează armoniei universale.

Oricât am încerca să filozofam pe marginea binelui şi oricât am dori să-1 îngrădim într-o definiţie, acesta nu poate fi explicat teoretic ci poate fi experimentat practic, el nu poate fi definit ci poate fi simţit şi trăit de fiecare dintre noi. Un teolog spunea că descoperirea “bunătăţii” binelui are un caracter li­turgic. Prin mulţumire, omul răspunde binelui dumnezeiesc recunoscându-1 drept darul şi vocaţia sa. Prin liturghie omul pătrunde spre “binele suprem” şi se împărtăşeşte din potirul euharistie al mărturisirii lui Hristos. Finalitatea aestei împăr­tăşiri are un caracter soteriologic, o valoare mântuitoare, o re­găsire în binele euharistie. Binele îl putem regăsi în lumina palamită. în acea energie ce deosebeşte fiinţa lui Dumnezeu de energiile sale cu toată comuniunea ce emană din ele. Acest bi­ne duce la liniştire (isihie), la pace sufletească ce face să ro­dească rugăciunea. în acest climat descoperim binele ca slavă a Domnului, ca revelare a unei realităţi de dincolo de veac, dar prezentă în veacul nostru, acea realitate a împărăţiei lui Dumnezeu în contextul nostru social. Pe această realitate este întemeiată întreaga viaţă creştină. Primirea acestei lumini îl conduce pe creştin la împlinire, la realizarea sa deplină în Hristos, ce are ca scop ultim - desăvârşirea. Binele ne pune în legătură directă cu Dumnezeu însuşi. El se regăseşte în prezenţa veşnic vie în lume şi istorie a Fiului lui Dumnezeu ca persoană divină şi se face lucrător în noi în măsura în care ni-l însuşim ca dar al lui Dumnezeu.

Răul porneşte şi el înainte de crearea lumii văzute, originea sa descoperindu-se în mândria care a făcut posibilă căderea îngerilor. Este revolta însăşi, acea amăgitoare convingere de a putea fi asemenea lui Dumnezeu. Şi-n omul edenic a încolţit gândul demonic al şarpelui: „Veţi fi ca Dumnezeu”.

Originea răului nu poate fi asemănată imperfecţiunii sau ignoranţei ci poate fi descoperită ca o cunoaştere în anumite grade de perfecţiune care pot face posibilă ispitirea potrivit conştiinţei pe care omul o are despre darurile sale.

Răul, după mulţi teologi, este un minus ontologic, este absenţa binelui. În acest context îl putem asemăna cu întunericul, cu absenţa inegalabilă a luminii. Raţiunea presupune existenţa binelui, iar neîmpărtăşirea din această raţionalitate duce în chip fatal la rău (Pr.dr. Ilie Moldovan)

Înainte de orice, răul este o prezenţă reală ce poate fi definită într-un cadru iraţional, întunecat şi degradant dar foarte puternic şi greu de exprimat. Această prezenţă poate fi sesizată uşor în vâltoarea vieţii noastre cotidiene şi am putea-o teoretiza ca pe o „esenţă faptică”. Ceea ce ţine de esenţa sa naturală este greu de definit.

Cu toate cele expuse, atât binele cât mai ales răul sunt nişte mistere. Numai ce este bun, prin natura lui. este de la Dumnezeu, răul diavolesc căutând mereu să strice acest echilibru universal al binelui. Despărţite prin însăşi „esenţele” lor cele două mistere - al binelui şi al răului - nu pot fi analizate decât împreună. Prezenţa iubirii în iconomia legii morale trasează un marcaj definitoriu între cele două mistere şi le descoperă sensul arătând superioritatea pozitivă a binelui şi insuficienţa pragmatică a răului.

În simplitatea iubirii binele se regăseşte ca o traiectorie transcendentă a Cerului, iar răul ca pe o neputinţă a iubirii, o cădere inevitabilă în abis.

Binele şi răul. raiul şi iadul pământesc, rămân extremele între care omul pendulează continuu de la naştere până la moarte. Valoarea omului depinde de voinţa cu care caută binele şi înlătură răul. Această căutare pe calea binelui este o căutare în calea şi voia Domnului, iar găsirea ei ne face părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu.

Să rămânem mai încrezători în biruinţa binelui asupra răului, să căutăm calea mântuitoare a fiecăruia dintre noi şi să-L urmăm pe Hristos pentru că urmându-L pe El, urmăm Binele la „nivel absolut”.