MĂRTURISIREA CREŞTINULUI PRIN SFÂNTA CRUCE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr.8-9/1995

Am început să vorbim despre foarte multe lucruri ce ţin de sfinţenie, cu nonşalanţa „specialistului” bine informat. Se pare că unul din acele lucruri despre care vorbim diurn şi care aparţin în mod deosebit spaţiului liturgic este şi Sfânta Cruce, obiect de dispută între Bisericile tradiţionale şi celelalte denominaţiuni creştine. Secte satanice folosesc în „cultul” lor semnul crucii, fără a mai vorbi de pseudo-moda bijuteriilor în formă de cruce, pe care le vezi agăţate în urechile femeilor şi ale bărbaţilor. S-ar părea că efortul nostru de a intra în Europa este minim din această perspectivă, iar indiferenţa cu care privim necesitatea orelor de religie în formarea tinerei generaţii ne va face să moştenim o dată cu incultura faţă de valori şi nepăsarea faţă de cele sfinte.

Cum mai poţi vorbi despre sfinţenia Crucii când vezi la tot pasul oameni care-i înjosesc realitatea, fără măcar să o fi cunoscut? Cum am putea să învăţăm a ne ruga înaintea Crucii cu simplitatea bătrânei ce-şi pleacă genunchii osteniţi de povara lucrului, ridicându-şi mâna în semnul Crucii? Ne-ar trebui poate ani ca să-i înţelegem taina broboanelor de lacrimi ce-şi unesc suferinţa cu cea a Crucii. Sunt întrebări care-şi aşteaptă răspunsul în noi înşine, sunt întrebări care cheamă la meditaţie şi la stăruinţă interioară.

Pentru creştinul practicant, care participă după rânduială la sfintele slujbe, faptele consemnate de Sfânta Tradiţie despre Sfânta Cruce îi sunt cunoscute şi de aceea nu vom mai stărui asupra lor.

Pentru ochiul artistului, crucea se desfăşoară în două planuri, ce vizează atât temporalitatea cât şi spaţialitatea. Ea este legătura între imanentul omenesc şi transcendentul divin, care se unesc sub chipul Jertfei.

Pentru sufletul creştinului. Sfânta Cruce este nu numai altarul pe care s-a adus Jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu ci şi cea mai simplă mărturisire de credinţă. Prin semnul ei, ne arătăm comuniunea treimică a iubirii de care ne-am împărtăşit prin Întrupare, Patimi, Înviere şi Înălţare. Prin Mântuitorul nostru, firea umană a tresăltat în interiorul Sfintei Treimi, adăpându-se din apa vie a iubirii.

Sfânta Cruce aminteşte continuu sfârşitul pământesc al Mântuitorului şi începutul nostru ceresc, căci Crucea ne-a adus prin Jertfa Fiului Omului chezăşia mântuirii noastre. De aceea, în Duminica Învierii, precum şi în celelalte duminici, auzim în Sfintele noastre Biserici: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit, prin cruce bucurie la toata lumea.”

Crucea este viaţa nouă în Hristos, fără de care n-ar fi fost înviere; cântările liturgice stau mărturie în acest sens cu o negrăită frumuseţe:

„Crucea Ta cea făcătoare de viaţă, Doamne, pecete de mântuire îmi este mie, căci cu dânsa alungând potrivnicul, Te laud pe Tine ca pe un Dumnezeu puternic”.

„Cu crucea Ta, Hristoase, preoţii se laudă, împăraţii se întăresc şi tot credinciosul se luminează; învredniceşte-mă să o văd, să mă închin ei şi să o laud în veci”.

„Lemnul Crucii a adus roadă de viaţă veşnică, din care noi gustând, suntem răscumpăraţi, Hristoase, din moarte”.

Credinciosul este străjuit de acest semn pe tot parcursul vieţii, căci viaţa lui este o continuă închinare la Dumnezeu, prin Sfânta Cruce, iar în moarte este vegheat de acelaşi semn al învierii şi nemuririi. Credinţa noastră urcă prin cruce spre înviere, pe când la apuseni coboară de pe cruce în patimi.

„Dă-ne, Mântuitorule, să vedem fără osândă preasfântă Crucea Ta şi să ne închinăm ei, şi în psalmi şi în cântări să prăznuim luminat”.

Este o diferenţă esenţială ce schimbă nu numai gândirea teologică, dar şi trăirea interioară a credinciosului.

Prin răstignirea Sa pe cruce, Mântuitorul a răscumpărat omenirea din păcat, a împăcat-o cu Dumnezeu şi a aprins în sufletul nostru focul dragostei pentru El. Ea este cea mai puternică armă contra diavolului, prin ea restaurându-se armonia şi pacea dintre Dumnezeu şi oameni. Acest lucru îl afirmă Sfântul Apostol Pavel când le vorbeşte efesenilor: „Acum, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, va-ţi apropiat prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturilor ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea şi să-i împace cu Dumnezeu, pe amândoi, uniţi într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2,13-18).

Prin Sfânta Cruce, creştinul mărturiseşte încă o dată smerenia Fiului, Care săvârşeşte al doilea mare act chenotic după cel al întrupării: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moartea pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 8-9).

Iată în câteva cuvinte mărturisirea pe care ar trebui să o facă creştinul când aminteşte de Sfânta Cruce. Ceea ce se ştie mai puţin despre ea ne relatează Tradiţia creştină, cum că lemnul Sfintei Cruci a fost făcut din pomul vieţii cel din rai, căci dacă prin el a venit moartea, tot prin el trebuia să vină şi viaţa.

Dar cred că mult mai convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.

Românii i-au înţeles foarte bine semnificaţia pentru că suferinţa lor s-a contopit cu cea a Sfintei Cruci, asumându-şi-o ca pe o pavăză în faţa atâtor vitregii. De aceea, veţi vedea, mai ales în Transilvania, prezenţa ei ocrotitoare la fântâni, pe case, la răscruce de drumuri sau pe drumuri de munte. în apropierea ei te simţi mai acasă, mai plin de nădejde şi de linişte sufletească, pentru că e mărturia omniprezenţei lui Hristos în mijlocul nostru.

Să încercăm a găsi în Sfânta Cruce modelul jertfei noastre pentru Hristos, înţelegându-i realitatea printr-o continuă mărturisire de cinstire:

„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.