Avansarea stareţului

În ianuarie 1831, Antonie, stareţul Sfintei Mănăstiri Vâşegorsk, se duse la Sfântul Serafim din Sarov, căci îl chinuia gândul că va muri:
- De ce-ai venit aici? l-a întrebat batuşca.
- Am venit să vă vorbesc, răspunse Antonie. Voiam să vă rog să-mi spuneţi dacă se va întâmpla aşa cum îmi spune cugetul meu întristat. Oare mai am puţin şi voi muri? Căci, fie că stau, fie că umblu, îmi pare că-mi văd mănăstirea pentru ultima dată. De aceea, mă gândesc mereu că voi muri în curând. Din pricina aceasta chiar le-am arătat fraţilor locul unde voiesc să mă îngroape. Vreau să ştiu dacă aşa stau lucrurile şi mi se apropie sfârşitul, doar ca să mă eliberez de îndatoririle de-acum şi să-mi dedic ultimele zile cugetării în linişte şi pace. Dacă-mi veţi spune că voi muri în curând, fiţi încredinţat că nu mă voi speria.
Stareţul îl asculta, ţinându-l de mână. Îndată ce Antonie sfârşi ce avu de spus, stareţul îl privi cu drag şi-i zise:
- Lucrurile nu stau aşa cum crezi tu. Nu. Pronia lui Dumnezeu îţi va încredinţa sarcina de a deveni egumen într-o mare lavră!
Atunci părintele Antonie, crezând că Sfântul Serafim, prin cuvintele sale, voia să-i îndepărteze cugetele, îl întrerupse zicându-i:
- Batuşca, ce-mi spuneţi nu-mi împacă şi nu-mi linişteşte cugetul. De aceea, rogu-vă, spuneţi-mi direct dacă gândurile mele legate de moarte nu cumva sunt o dumnezeiască înştiinţare că mi se apropie sfârşitul. Dacă-mi veţi spune că aşa se va întâmpla, voi primi împăcat acest adevăr, fiindu-vă recunoscător pentru cuvântul vostru. Vreau să întâmpin moartea pregătit cum se cuvine. Rugaţi-vă pentru sufletul meu!
- Gândurile îţi sunt cu totul neîntemeiate, îi răspunse Sfântul Serafim, cu un zâmbet îngeresc luminându-i chipul. Îţi repet că pronia lui Dumnezeu va orândui să ajungi egumen într-o mare lavră.
- Dar cum e oare cu putinţă să devină lavră o mică mănăstire ca Vâşegorsk? Mare lucru dacă nu va decădea şi mai mult.
- În lavra unde vei deveni egumen - continuă netulburat stareţul - îi vei primi cu căldură pe toţi monahii care vor veni de la Sarov şi pe toţi cei care vor voi să vieţuiască acolo.
- Batuşca, cine de la Sarov ar putea dori să vină să vieţuiască în săracă mea mănăstire? Oricum, dacă va veni cineva sau dacă veţi trimite sfinţia voastră pe careva, îl voi primi cu multă bucurie.
- Când va sosi sorocul, continuă stareţul, nu le părăsi pe orfanele mele, maicile de la Diveevo.
În clipa aceeea, părintele Antonie nu mai putu îndura, crezând - din pricini că folosise cuvântul „orfane” - că-i prezice faptul că va muri în scurtă vreme. Îndreptându-se spre sfântul, îl îmbrăţişă şi începu să plângă.
- Să-i pomeneşti pe părinţii mei Isidor şi Agata, spuse stareţul.
După ce tăcu un timp, spuse iar:
- În tot ce vei face să te laşi în voia lui Dumnezeu. Să te îngrijeşti de rugăciune. Să fii serios în îndeplinirea îndatoririlor tale. De asemenea, să fii milostiv şi îngăduitor cu fraţii tăi. Să fii monahilor maică, nu tată. Să fii smerit, căci smerenia şi grija sunt adevărata frumuseţe a virtuţilor vieţii noastre.
În cele din urmă, îl îmbrăţişa pe egumen, îl binecuvântă, cu sfânta cruce pe care o avea la piept, după care îi spuse:
- Acum du-te cu Domnul, căci a sosit ceasul. Eşti aşteptat.
Egumenul ieşi din chilie, însă fără să priceapă pe deplin cuvintele stareţului. Ca pe-o comoară de mare preţ, le-ascunse în adâncul inimii. Gândul morţii nu-i dispăruse cu totul din minte. Totuşi, era mângâiat de câteva gânduri liniştitoare.
Îndată ce ieşi, părintele Antonie se întâlni cu un trimis al egumenului Nifon din Sarov, care îl chema la el. Astfel s-au adeverit cuvintele stareţului care-i spusese: „A sosit ceasul. Eşti aşteptat”. Prin urmare, a făcut aşa cum i s-a cerut. S-a dus la părintele Nifon, după care s-a îndrepat spre stăreţie.
Trăsura era pregătită. Pe drumul de întoarcere la mănăstire, călugărul ce-l însoţea începu a plânge. Atunci părintele Antonie îl întrebă:
- De ce plângi?
- M-am întâlnit cu părintele Serafim care mi-a spus: „Mai e puţin şi vă veţi lua rămas bun de la egumenul vostru”.
Cu câtă precizie prevăzuse stareţul schimbarea vieţii părintelui Antonie!
Trecu ianuarie, trecu şi februarie şi veni luna martie, dimpreună cu Postul Mare. La Sfânta Mănăstire Vâşegorsk, Psaltirea se citea neîncetat. Monahii citeau în schimburi de două ore. La 2 martie, în lunea din prima săptămână, veni rândul egumenului Antonie să citească din Psaltire. Îndată ce termină de citit, se duse şi se aşeză în jilţul său.
Cum stătea aşa, se apropiară de el doi emisari care-i înmânară o epistolă de la mitropolitul Filaret al Moscovei. Prin acea epistolă întâistătătorul Bisericii Ruse îl chema să ocupe locul de egumen al vestitei Lavre a Sfintei Treimi a Sfântului Serghie din Zagorsk!
Lângă această scrisoare se mai afla un plic închis, destinat episcopului Atanasie de Nijegorsk, privitor la imediata eliberare a părintelui Antonie din postul de egumen al sfintei mănăstiri Vâşegorsk. Abia atunci pricepu părintele Antonie cuvintele pe care i le spusese stareţul
Serafim cu două luni înainte.
Pe 10 martie 1831, sosi la Moscova şi se înfăţişă mitropolitului Filaret. În aceeaşi lună, în data de 19, ajunse la Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie. Astfel, la doar treizeci şi nouă de ani, ajunse, într-adevăr, stareţ al acestei vestite lavre. În această diaconie a slujit peste patruzeci şi şase de ani.
(Sfântul Serafim)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul înaintevederii