ASCEZA – Cale spre desăvârşire

8:15 am Cristian Muntean                                                     

ASCEZA – Cale spre desăvârşire

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr.5/1994

Spiritualitatea ortodoxă ne prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, ce se desfăşoară într-o anumită ordine. Ea descrie modul în care creştinul poate înainta de la o curăţire de o patimă la curăţirea de alta şi, deodată cu aceasta, la dobândirea diferitelor virtuţi ce se înscriu pe o anumită scară de desăvârşire culminând în iubire, starea care concentrează curăţirea de toate patimile şi dobândirea esenţei vieţii – mântuirea. Înaintând spre această stare, omul înaintează spre unirea cu Hristos.

Dacă ţinta Spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea omului credincios prin unirea cu Hristos şi întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanităţii hristice, să vedem în ce măsură asceza se descoperă ca o cale spre Rai.

La starea de desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungate eforturi sau nevoinţe, e starea în care omul credincios este ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, şi nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt; Acesta participă la nevoinţele omului conferindu-i puterea harică mântuitoare.

Prin asceză se înţelege acea parte a spiritualităţii care se ocupă cu regulile şi eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire până la contemplaţie şi unire cu Dumnezeu. Ea indică partea activă a vieţii noastre spirituale – cum avea s-o definească D. Stăniloae – partea de cooperare pe care Dumnezeu o cere omului.

Când pronunţăm cuvântul „asceză” ne apare în faţă figura suptă, uscată a pustnicilor de altădată, al căror trup este parcă descărnat. Este ceva aspru, de-o severitate dusă la extrem, care ne înfioară, ne înspăimântă, ca şi când ne-am afla în primejdie de a fi arşi pe rugul unor nevoinţe îngrozitoare. De aceea figura ascetului ni se pare ceva străin în felul nostru de a gândi şi a vieţui, o figură pierdută în negura timpului.

Începând cu Adam fiecare om în parte, pe linia timpului, s-a coborât din ce în ce mai mult de pe treapta deplinătăţii originale ajungând până la nivelul vieţii animalice. Deplinătatea vieţii superioare de odinioară i-a rămas numai ca un ideal pierdut, care-i revine mereu în suflet, ori de câte ori cugeta la situaţia lui de om.

Scara progresului pe care omenirea încearcă să se urce prin efort nu este altceva decât posesiunea ei de odinioară pe care a pierdut-o. Putem să definim două feluri de progrese: unul material – comun tuturor oamenilor a cărui călăuză sunt legile naturii şi unul spiritual – valabil pentru orice suflet care se cunoaşte pe sine ce este şi ce trebuie să fie, a cărui călăuză sunt legile subiective ale sufletului omenesc şi ale gândului dumnezeiesc. Viaţa înţeleasă din punct de vedere creştin e o continuă dăruire; această putere, cea de hrană dătătoare a Duhului, este mai presus de tot ce este omul, care nu le poate contura prin ochii minţii dar le poate simţi prin elanul credinţei. O scânteie de îndoială, de mister, este ascunsă în sufletul fiecărui om, dar de multe ori ea zace acoperită de năzuinţele materiile ale vieţii sau de cele presupuse spirituale.

E nefiresc să ne întrebăm ce e asceza cu adevărat sau dacă mai este valabilă pentru viaţa creştină de azi. S-a dezvoltat creştinismul în aşa măsură încât asceza primelor veacuri e o fază depăşită de care azi nu mai are rost să vorbim? Iată întrebări ce-şi caută justificate răspunsuri în disciplina morală creştină din viaţa noastră ce cunoaşte o linie regresivă.

Asceza este un exerciţiu spiritual, o cale a postului continuu, o nevoinţă cu scop. Ascetul (călugărul) e cel ce întreprinde exerciţii metodice pentru a ajunge la realizarea unui scop – în acest caz mântuirea! Putem generaliza spunând că orice activitate umană care e îndreptată spre un scop presupune şi asceza – adică o anumită selecţie care renunţă la anumite lucruri – şi exerciţiile, care creează deprinderi şi calităţi corespunzătoare şi concentrează forţele în direcţia scopului ales. Iată cât de actual poate fi înţeleasă asceza! Ea nu luptă împotriva firii, ci a răului; e despătimire şi lupta contra egoismului, e creştere în virtute şi mai ales în iubire, căci cel ce se împărtăşeşte din iubire răspândeşte în jurul său bucurie şi pace. La aceasta ne cheamă şi Sfântul Pavel când zice: „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, dacă-i virtute şi dacă-i de laudă, pe acestea să le gândiţi” şi „să le faceţi” (Filip 4,8-9).

Tot ceea ce e nobil şi bun, luminos şi frumos, creşte prin asceza cea adevărată înlăturându-se numai ceea ce întuneca şi înjoseşte fiinţa umană. Care este adevărata asceză? Înfrânarea mâniei şi dobândirea smereniei, a bunătăţii şi a dragostei. Atunci, trupul şi sufletul vor trăi în armonia însufleţită a iubirii şi se vor umple de Hristos – iubirea atotcuprinzătoare şi jertfelnică.

3 Raspunsuri

  1. Maria Says:

    multumesc mult, chiar aveam nevoie de un material despre asceza.

  2. Maria Says:

    se intampla ceva ce nu inteleg.
    cum a inceput postul, ispite puternice au venit peste mine.
    ma sperie asta pentru ca nu inteleg.
    citisem ca prin post si rugaciune se alunga ispitele, nu vin asupra ta.
    ce sa fie oare?

  3. ovidiu Says:

    In prima parte a postului ispitele vin ca sa te sperie, sa te lasi de post.
    Daca te vad hotarita te lasa in pace.
    :)
    Nu te lasa.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>