TEOLOGIA RUGĂCIUNII

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 1-2/1995

S-ar putea ca titlul acestui articol să spună de la început esenţa întregii problematici pe care o atinge rugăciunea din perspectiva teologiei.

Vorbind despre rugăciune şi teologia ei, am vorbi implicit de legătura ei divină şi am putea-o defini ca raportul cel mai sincer cu Dumnezeu sau, dacă vreţi, legătura directă cu dumnezeirea din planul vieţii noastre pământeşti.

Rugăciunea ajunge să fie o teologie vie prin simpla ei manifestare; ea este simbolul lăuntric de mărturisire a credinţei noastre, a nădejdii noastre, a iubirii noastre şi nu în ultimul rând a dependenţei noastre faţă de Dumnezeu.

Rugăciunea este o întreită înălţare: a minţii, a inimii şi a voinţei noastre la Dumnezeu, prin care ne manifestăm ca „temple ale Duhului Sfânt” cu dorinţa nădejdii noastre de mântuire şi fericire. A vorbi despre ea unor oameni moderni pare la început o străduinţă fără rost. Totuşi, un cunoscut medic fiziolog, Dr. Alexis Carrel căuta să-şi argumenteze nevoia sa de rugăciune într-un mod personal: „Viaţa cere ca noi să ne călăuzim după chipul prescris în structura noastră trupească şi mintală. De aceea, nu se poate ca cineva să fie necunoscător al nevoilor celor mai adânci şi mai gingaşe ale firii noastre”.

Care este această nevoie? Pentru unii este rugăciunea, pentru alţii singurătatea, într-un cuvânt libertatea sufletească. Dar această „libertate sufletească” nu este numai produs uman ci este şi sinergie, este răspunsul lui Hristos la întrebarea noastră lăuntrică.

Simţul religios, al sacrului, se vădeşte mai ales în rugăciune căci ea este în chipul cel mai limpede un fenomen spiritual.

Carrel vedea în esenţa rugăciunii „o pornire a spiritului către substratul material al lumii. În general - spunea el - ea este de fapt un plâns, un strigăt de nelinişte, o cerere de ajutor”. De ce n-am recunoaşte că este starea la care se rezumă cei mai mulţi dintre noi?

Uneori rugăciunea ajunge la o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor, adică se transformă într-o meditaţie la scurgerea ireversibilă a timpului, acea „panta rei” de care vorbeşte şi filosofia antică.

Carrel ajunge la un pisc de înţelegere a rugăciunii ce descoperă într-un mod plenar realitatea teologică a ei: „(Rugăciunea) poate să fie definită ca o suire anumită a sufletului la Dumnezeu. Ca un act de dragoste şi de adoraţie, faţă de Cel ce ne-a dăruit această minune, care este viaţa”.

Pentru a ajunge la această înţelegere nu trebuie să fii filosof sau intelectual. Ea ţine de lăuntricul fiecăruia, de locul unde fiecare om se exprimă liber, în voia simţămintelor sale.

O întreagă literatură patristică vorbeşte despre starea de rugăciune şi o defineşte în termeni de o adâncă trăire, dar am dorit să vi-1 descopăr pe acest preocupat medic Carrel pentru că el vine totuşi, de undeva „din afară”.

„Rugăciunea - scria el - nu vădeşte străduinţa omului de a se împărtăşi cu fiinţa nevăzută, creatoare a tot ce există, înţelepciunea cea mai presus de toate, putere şi frumuseţe, Tatăl şi Izbăvitorul fiecăruia dintre noi”.

Către această frumuseţe ar trebui să tindă rugăciunea noastră; aici conştiinţa „se absoarbe” în Dumnezeu. Pentru a înţelege aceasta trăire nu e nevoie de nici o filosofie ci doar de o conştientizare simplă şi sinceră a dragostei lui Dumnezeu. Şi această dragoste se manifestă continuu în rugăciune.

Evdokimov susţinea cu tărie că în rugăciune trebuie să stăruieşti în dorul de Dumnezeu, iar această străduinţă să fie cât se poate de firească, să fie pornită din iubire şi nu neapărat din intelect.

Pentru omul modern, greutatea vine de acolo că inteligenţa s-a separat de inimă, iar cunoaşterea de judecata de valoare.

Literatura patristică sugerează: “Dimineaţa coboară mintea în inimă şi rămâi toată ziua în tovărăşia lui Dumnezeu”.

Desigur, nu există o metodă de rugăciune. Mitropolitul Transilvaniei, Antonie, întrebat la o conferinţă în Apus despre o metodă de rugăciune a găsit un răspuns inspirat: „Metoda nu vă va conduce la rugăciune, dar rugăciunea vă va conduce la metodă”.

Este important pentru noi să avem convingerea că rugăciunea păstrează comuniunea noastră permanentă cu Dumnezeu în stare de veghe.

Care este raportul real dintre teologie şi rugăciune?

Ni-1 prezintă cum nu se poate de frumos aceeaşi literatură patristică: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat, iar dacă te vei ruga cu adevărat, eşti teolog”.

La această definiţie s-ar putea opri „teologia rugăciunii” şi ar fi cât se poate de cuprinzătoare.

De fapt, despre rugăciune s-ar putea scrie o viaţă întreagă şi tot n-ar fi de ajuns, de aceea, am rămas la consideraţiile de faţă, lăsând pe cititor să dorească a afla mai multe despre modul şi felurile de rugăciune din diferite publicaţii pe această temă.

Să încercam să trăim şi noi, după puterile fiecăruia, teologia înaltă a rugăciunii la care ne cheamă Hristos prin îndemnul: Rugaţi-vă neîncetat! Căci astfel, putem deveni cu toţii teologi ai iubirii sale dumnezeieşti prin rugăciune.