RUGĂCIUNEA LITURGICĂ A CREDINCIOSULUI

8:28 am Cristian Muntean                                                     

RUGĂCIUNEA LITURGICĂ A CREDINCIOSULUI

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.1/2001

De ce n-am recunoaşte că ne învoim foarte rar la rugăciune, ca şi cum ea ne-ar fi impusă de undeva din afară şi n-ar fi izvorul nostru lăuntric ce porneşte sinergie de la noi spre Dumnezeu. Un avvă în Pateric spunea: „Oglinda omului este rugăciunea”, cu gândul de a înţelege nu doar efectul unei astfel de stări ci a pătrunde în profunzimea tainei om – Dumnezeu care se stabileşte prin rugăciune atunci când ea depăşeşte dimensiunea temporalităţii şi ne conduce spre veşnicie căci „Monahul când stă în rugăciune, dacă numai atunci se roagă, unul ca acesta nicidecum se roagă”.

Pregătirea rugăciunii nu se mărgineşte la câteva clipe sau ceasuri care sunt înaintea ei. Nu puţini scriitori ascetici vorbesc de o pregătire îndepărtată sau mai bine zis continuă a rugăciunii. Ea e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului. Dar până să ajungă la această stare rugăciunea are nevoie de exerciţiu, de efortul nostru zilnic, de stăruinţa noastră. Cât de stăruitor ştim să ne rugăm lui Dumnezeu când avem un necaz, când dorim să ni se împlinească o neputinţă sau să ni se alunge deznădejdea. Şi cât de nestatornici suntem în a-l mulţumi pentru binefacerile pe care, de multe ori, nici nu le sesizăm.

Cât de profetic definea părintele Daniil de la Rarău în volumul: „Sfinţita rugăciune”, sensul rugăciunii ca Amin al Universului: „Când Hristos spune: Eu sunt Alfa şi Omega, El realizează o afirmaţie de cunoaştere de bine. Noi nu ne putem cunoaşte decât în referinţă la altceva. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine, prin Sine, în Treime. Când spune: Eu sunt începutul şi Aminul, El se cunoaşte în ceea ce poate fi străin de Sine însuşi în Sine. Adică în Celelalte două Ipostaze, adică a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Începutul este Tatăl, Duhul este Aminul Lumii, Rugăciunea este Aminul Lumii. Cu alte cuvinte, Rugăciunea este lucrarea ipostazei Duhului Sfânt.” în această calitate a ei ne capacitează pe noi să ne regăsim ca „temple ale Duhului” prin respiraţia sufletului, în văzduhul dumnezeiesc.

Dar pentru a atinge această stare omul contemporan are nevoie în primul rând de voinţa, care se naşte în urma unei nevoi lăuntrice, fireşti şi naturale, de linişte, de siguranţă şi de fericire, pe care creştinul le regăseşte în Dumnezeu. „Când Te caut, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită”, afirma Sf. Augustin în „Confesiunile” sale, descoperindu-ne rădăcina sufletească a oricărei rugăciuni. De aceea rugăciunea este expresia unei năzuinţe spre o viaţă mai curată, mai preţioasă şi mai fericită.

Părintele Daniil de la Rarău scria despre o structură lăuntrică a rugăciunii întemeiată pe trei elemente unificate în duh: o cunoaştere spirituală, adică o cunoaştere prin credinţă a unui Dumnezeu viu şi personal, care are ca scop imediat o smerire a minţii; o simţire spirituală, tot prin credinţă, a prezenţei adevărate şi nemijlocite a Lui prin descoperirea darurilor Sfintei Jertfe şi experienţa personală a tainei euharistice prin care ajungem la o smerire a simţământului şi o lucrare de voinţă spirituală, adică înfăptuirea lăuntrică în credinţă prin lupta creatoare a rugăciunii care experimentează prezenţa lui Dumnezeu în om prin măsura faptelor. Poate aşa putem înţelege de ce părinţii îmbunătăţiţi ai pustiului spuneau „Oglinda omului este rugăciunea”.

Când vorbim despre rugăciune avem în vedere, în primul rând, învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe cu toate implicaţiile ei doctrinare. Nu mă voi opri asupra lucrurilor deja cunoscute ci voi încerca să accentuez nevoia de rugăciune personală a credinciosului în timpul rugăciunii publice (a Sfintei Liturghii).

Cel ce se roagă des, spunea Sf. Teofan Zăvorâtul, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Dar pentru nestatornicia noastră, Sfinţii Părinţi ne-au dăruit bogăţia rugăciunilor pe care să le putem rosti neîncetat la diferitele noastre trebuinţe.

Aşa cum preotul, în timpul Sfintei Liturghii este chemat la neîncetată rugăciune şi credinciosul are datoria de a rosti câteva rugăciuni, cu caracter particular, în timpul rugăciunii sau cântării comune. Într-o ediţie prescurtată a unei cărţi de rugăciuni apărută în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, în anul 2000, am găsit această îndrumare către creştini pe care am numit-o simplu: Rugăciune liturgică, pentru că implică nu numai o prezenţă fizică a credinciosului la Sfânta Liturghie ci mai ales una duhovnicească. Rugăciunea liturgică a credinciosului este o participare personală şi activă la întreaga taină a Sf. Liturghii, la care el participă în chip comunitar. Rugăciunea lăuntrică este rodul prezenţei la marile momente pe care Sf. Liturghie le traversează, trezind în sufletul credinciosului nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.

Rugăciunea de intrare în Biserică are darul de a deschide credinciosului taina întâlnirii cu celălalt într-o lumină treimică: „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă. Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Rugăciunea la icoana Mântuitorului ne introduce în taina dumnezeirii Fiului, pe care o dobândim asumându-ne jertfa Mântuitorului Hristos, prin conştientizarea păcatelor noastre şi necontenita rugăciune către Tatăl ceresc:

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bună voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumită strigăm Ţie: pe toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru. Carele ai venit să mântuieşti lumea. Amin”.

La icoana Maicii Domnului ne rugăm Prea Sfintei să ne învrednicească de milostivire ca singura ce este „izvorul milei” şi mijlocitoare către Fiul său pentru păcatele noastre:

„Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceş-te-ne şi pe noi milostivirii tale. Caută spre robul tău cel păcătos. Arată-ţi puterea, ca întotdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum oarecând ţi-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fără de trup: bucură-te!”

Rugăciunea înainte de începerea Dumnezeieştii Liturghii îl pregăteşte pe credincios spre înţelegerea Jertfei fără de sânge a Mântuitorului care este suprema cunoaştere a dumnezeirii din care noi ne înfruptăm pe măsura smereniei noastre: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care le eşti îndurat şi milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine, Ţie mă rog: dăruieşte-mi putere şi învredniceşte-mă ca, întru frica de Dumnezeu, cu toată înţelegerea şi cu toată luarea aminte să pot sta până la sfârşit cu inima înfrântă şi să ascult din toată inima cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă şi să pot slăvi cu cuvinte curate jertfa cea fără de sânge a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Alungă din inima mea toate gândurile deşarte, luminează-mi mintea cu strălucirea cunoştinţei de Dumnezeu, revarsă în inima mea mila Ta cea izvorâtoare de încredere, întăreşte-mă şi mă luminează întru frica de Tine, care este începutul a toată înţelepciunea. Aşa, Doamne împărate, auzi-mă când Te chem şi dăruieşte iertare tuturor păcatelor mele. Că Tu unul eşti, binecuvântat, cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin”.

Rugăciunea la ieşirea cu Sfintele Daruri ne aminteşte de importanţa rugăciunii pentru alţii, ca mod de întâlnire comunitară, ce-şi împlineşte vocaţia în Euharistie: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta. Pomeneşte-mă, Stăpâne, când vei veni întru împărăţia ta. Pomeneşte-mă, Sfinte, când vei veni întru împărăţia Ta. Adu-ţi aminte, Doamne, de părinţii şi fraţii noştri, de toţi dreptmăritorii creştini şi de robii Tăi (aici se pomenesc părinţii, rudeniile şi prietenii). Pomeneşte, Doamne, pe adormiţii robii Tăi (aici se pomenesc toţi răposaţii din neam, pe binefăcători şi prieteni) şi câte în viaţă au greşit, iartă-le lor, Iubitorule de oameni. Amin”.

După ieşirea cu Sfintele Daruri, rugăciunea credinciosului adânceşte starea de smerenie pe măsura conştientizării păcatelor şi a dorinţei de a fi părtaş bucuriei sfinţilor: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine – pentru patimile Tale: răstignirea pe cruce şi îngroparea – să pier în păcate, pentru că sunt foarte păcătos. Ci, după mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte toate fărădelegile mele şi mă acoperă cu folosinţele Tale, ca fără primejdie să-mi petrec viaţa şi să mă învrednicesc a fi părtaş bucuriei sfinţilor, ca un bun şi iubitor de oameni. Amin”.

Rugăciunea de la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii este expresia mulţumirii credinciosului pentru învrednicirea de a fi putut fi părtaş dumnezeieştii slujbe şi de a se fi putut ruga pentru iertarea păcatelor.

„Mulţumesc Ţie, Doamne, Atotţiitorule, că m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, în această zi, în sfânta şi dumnezeiasca Ta biserică, de Jertfa dumnezeiască şi fără de sânge, care Ţi s-a adus Ţie, în cuvinte de slavă, de preotul slujitorul Tău, pentru păcatele noastre şi întru aducerea aminte a înfricoşătoarelor patimi ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mă rog Ţie, dar, Stăpâne, Iubitorule de oameni, iartă-mi toate păcatele şi-mi dă mie întru toate zilele vieţii mele să-mi aduc aminte de binefacerile Tale şi, întru cuget curat, mulţumiri şi rugăciuni să-ţi aduc Ţie, Părintelui celui fără de început, împreună şi Unuia Născut Fiului Tău şi Preasfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Rugăciunea la ieşirea din biserică încheie acest adevărat canon de rugăciune al creştinului, pe care l-am numit generic „rugăciune liturgică”. Este rugăciunea către milostivirea Tatălui ceresc ca să ne dăruiască „sfârşit creştinesc” şi să ne păzească de toate ispitele pe care n-am fi în stare să le purtăm:

„Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez toată viaţa mea şi pe Tine Te rog: apără-mă, mântuieşte-mă şi fă-mă părtaş îndurării Tale; dă-mi îndreptare vieţii şi purtare înţeleaptă; dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, cinstit şi paşnic şi mă fereşte de toată răutatea şi bântuirea potrivnicului. Iar în ziua temutei Tale judecăţi să-mi fii blând mie, robului Tău, şi să mă numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca împreună cu acestea să Te slăvesc în veci. Amin”.

Atunci când vom pătrunde în taina rugăciunii liturgice vom înţelege că prezenţa noastră în biserică nu e una formală şi pasivă ci a devenit activă şi responsabilă. A învăţa să te rogi e a învăţa să te înduhovniceşti, spunea părintele Daniil. A te înduhovnici e a-ţi împlini viaţa în întregimea ei prin lumina Duhului adică a te simţi pătruns de gândul duhovnicesc ce vine din conştiinţa sacră a Logosului.

Chiar dacă urcuşul prin rugăciune e greu educabil în omul contemporan, supus atât de puţin stării de contemplaţie, de linişte duhovnicească, să ne asumăm provocarea rugăciunii liturgice ca pe un posibil pas spre împărăţia lui Dumnezeu convinşi că nu metoda ne va duce la rugăciune ci stăruinţa noastră în dobândirea ei.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>