UNIREA CU DUMNEZEU ÎN SFÂNTA LITURGHIE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 3/1995

Sf. Liturghie, ca de altfel întreaga problematică religioasă, este foarte complexă şi aţi putut observa că are o anumită simbolistică pe care aş fi fericit să cred că mulţi dintre dumneavoastră o cunoaşteţi.

Putem reaminti că Sfânta Liturghie este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia urmaşilor lor sfinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a pururi în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.

Iată rezumată în câteva cuvinte învăţătura prin care Biserica defineşte Sf.Liturghie.

Ce se înţelege mai puţin? Este tocmai caracterul Liturghiei de Jertfă fără de Sânge. Adică dacă în legea Vechiului Testament jertfele erau sângeroase, prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos, prin Patimi, Moarte şi Înviere, Jertfa a primit un sens nou în iubire.

Jertfa sângeroasă a lui Hristos a restaurat fiinţa umană, a scos-o din starea de păcat şi a adus-o în starea paradisiacă.

Întreaga Sf. Liturghie nu face altceva decât să ne aducă aminte de Hristos, care S-a jertfit cu iubirea Sa faţă de lume. Iar momentul liturgic, care aminteşte în mod real această jertfă, este Epicleza (momentul prefacerii cinstite daruri în Trupul şi Sângele Domnului).

Acesta este momentul central al Sfintei Liturghii prin care ni se descoperă plinătatea Bisericii lui Hristos şi numai participând prin trăire ia această Taină ne putem renaşte, ne putem uni şi creşte în desăvârşire şi sfinţenie prin Duhul Sfânt, înfăptuind cu voia noastră voia Creatorului: „precum în cer aşa şi pe pământ”.

Dar această trăire nu cere să fie transfigurată pe chipul credinciosului ci în mod cu totul deosebit în suflet, în locul cel tainic pe care-1 păstrăm fiecare din noi cu adâncă sfinţenie; în locul unde nu ne putem înşela nici măcar pe noi înşine.

Scoaterea sau separarea Euharistiei din Sf. Liturghie şi reducerea ei doar la un „mijloc de sfinţire”, la o Taină între celelalte Taine, lipseşte creştinul de rostul chemării lui în istorie - unirea făpturii cu Dumnezeu Creatorul.

Un mare teolog rus, trăit în exil, părintele Alexandre Schmemann, a scris o carte cunoscută şi la noi de curând: „Euharistia - Taina împărăţiei”, iar întreg şirul de capitole ar putea constitui pentru noi tot atâtea valori pentru a putea defini în acelaşi context Sf. Liturghie. Ea ne apare ca o taină a Împărăţiei, taină a intrării, taină a adunării, taină a Cuvântului, taină a celor credincioşi, taină a aducerii sau taină de mulţumire şi exemplificările ar putea continua. Putem remarca aici taina momentelor din Sfânta Liturghie, amintite treaptă cu treaptă.

Însăşi etimologia cuvântului euharistie (momentul central al Sfintei Liturghii), înseamnă mulţumire. De aici am putea concluziona că Sf. Liturgic este jertfă deplină de mulţumire; căci precum Dumnezeu prin Jertfa Fiului Său, a arătat oamenilor cea mai mare bunătate, tot aşa şi oamenii nu-şi pot exprima mai bine recunoştinţa lor decât prin reamintirea şi actualizarea perpetuă a acestei jertfe în Sf. Liturghie.

Liturghia are un scop esenţial - sfinţirea credincioşilor, unirea lor cu trupul şi sângele Mântuitorului Hristos pentru iertarea păcatelor şi moştenirea împărăţiei cerurilor.

Dumnezeu ne dă în dar toate cele sfinte, fără ca noi să-i dăm nimic în schimb; totuşi El ne cere neapărat să ne facem vrednici de a le primi şi a le păstra, căci nu face parte de sfinţire decât celor ce s-au pregătit în felul acesta. Este necesară şi participarea noastră efectivă şi afectivă la darul pe care ni-1 dă Dumnezeu prin Sf. Liturghie. Nu-1 putem primi nepăsători.

Acelaşi lucru îl spune chiar Mântuitorul prin pilda semănătorului: „Ieşit-a semănătorul să semene ţarina sa” şi nu să o are, lăsându-ne să înţelegem că „arătura” şi restul pregătirii trebuie făcute mai dinainte.

Se cuvine să ne înfăţişăm la Sf. Liturghie pregătiţi şi cu vrednicie căci: „cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina”. Pentru această vrednicie ne pregătesc rugăciunile, cântările şi tot ce se săvârşeşte în cadrul binecuvântat al ei.

Hristos se jertfeşte continuu pentru ca noi să ne împărtăşim de lumina slavei Sale celei negrăite. Liturghia cu­prinde în esenţa ei teandrismul, adică tocmai această împletire de ceresc şi pământesc.

Fiind lucrare divino-umană, Sf. Liturghie nu poate fi circumscrisă nici în timp şi nici in spaţiu. Săvârşitorul ei adevărat este însuşi Iisus Hristos, veşnicul Arhiereu, care Se dăruieşte întreg fiecăruia ca şi tuturor. Pe Sfântul Disc este prezentă întreaga omenire - vii şi morţi - ce devin o unitate în Hristos prin Duhul Sfânt.

Am putea spune că Sfânta Liturghie stă în centrul Universului, iar în cadrul ei ne putem găsi proiectaţi în veşnicie. Putem vorbi de o „Liturghie după liturghie”, de rugăciune după rugăciune, chemare după chemare.

Viaţa noastră este chemată să fie o continuă liturghie, o continuă părtăşie din Hristos euharistie.

A reduce Liturghia doar la forme şi rituri, a o reduce la un simplu spectacol înseamnă a stinge duhul ei şi a lipsi omenirea de posibilitatea unităţii şi a îndumnezeirii. A considera Liturghia o slujbă săvârşită, numai de preot fără participarea vie şi lucrătoare a credincioşilor înseamnă a n-o mai înţelege ca „lucrare a poporului”.

Un teolog francez contemporan O. Clement spunea: „Tot creştinul este chemat să devină un om liturgic, să interiorizeze trăirea monastică spre împărăţie şi astfel să se exercite în mod liber, printre oameni, într-un ritm de angajare şi degajare, de distanţă şi de inspiraţie creatoare, de iubire şi bunăvoinţă…”

Să încercăm şi noi să devenim oameni liturgici, în unire cu Dumnezeu, pentru ca la chemarea Sa să putem da un răspuns bun: „Fie numele Demnului binecuvântat de acum şi până-n veac”.