CĂSĂTORIA CA JERTFĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.1 /2003

S-au scris de-a lungul vremii o mulţime de studii şi cărţi ce încercau să concentreze, în problematica lor, delicata „expresivitate” a căsătoriei. Multitudinea manifestărilor umane din cadrul ei a determinat atitudini diferite nu doar în acceptarea ei ca „instituţie” fundamentală în stat ci, poate mai grav, în simpla acceptare existenţială. Desigur, în acest context extremele au fost dătătoare de ton şi nu realitatea căsătoriei ca taină a prezenţei divine în viaţa umană.

Căsătoria ca jertfă implică din partea persoanei o înţelegere superioară a existenţei ce nu se rezumă la imanent ci se regăseşte în transcendent, pe măsură ce omul devine conştient de prezenţa dumnezeiască din viaţa sa cotidiană. Această conştientizare este „cheia” cu care se deschide întreaga problematică a jertfei, ce nu se reduce la o simplă asumare arbitrară ci se împlineşte prin nevoia persoanei de a dobândi mântuirea prin cel de lângă ea.

Astfel căsătoria devine experienţa unei lupte duhovniceşti în doi. Prin cel de lângă tine îţi recunoşti semenul, în el înveţi să distingi icoana lui Hristos şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie asemenea iubirii de tine însuţi.

Prin Taina Cununiei cuplul trebuie să fie conştient că nu-şi mai aparţine sieşi, fiecare se străduie să devină celălalt, deschizându-se spre viaţa şi privirea acestuia prin dăruire de sine, ce merge până la „lepădare de sine”, în folosul celui iubit. Cununia îl introduce pe om în viaţa dumnezeiască descoperindu-ne esenţa unităţii sale în Mântuitorul Iisus Hristos.

Nepornind de la aceste permise vom înţelege căsătoria superficial limitând-o la aspectul ei pur comercial şi lipsit de puterea duhului.

Societatea de consum şi-a atribuit în ultimul timp şi acest „bun”, care a pierdut sensul duhovnicesc al tainei, mulţumindu-se cu festivismul ce vrea să ţină loc de taină. Mirii vin la altar de cele mai multe ori obosiţi de un „maraton” festivistic acceptat ca un adevărat ritual, accentul căzând mai mult pe masa comună decât pe slujba de binecuvântare.

În nevoia noastră de educare religioasă va trebui să conştientizăm mai mult credincioşii de importanţa tainei în sine şi de condiţia ei fundamentală de acceptare ca jertfa.

Scopul căsătoriei nu se limitează la simpla unire dintre cei doi ci se desăvârşeşte prin unirea cu Cel Unic, unirea cu Hristos, singurul care poate dărui căminului adevărata unire. Astfel, prin taina Cununiei, omul învaţă să-şi privească aproapele cu o privire dumnezeiască.

Căsătoria „la Biserică” nu e doar o recunoaştere a unui cuplu deja unit căruia i se adaugă, acum, o binecuvântare, ci cununia face posibilă întâlnirea celor doi cu Hristos. Înţelesul acestei raportări la dumnezeiesc face unitatea cuplului responsabilă de dumnezeirea ce le binecuvântează necondiţionat iubirea şi unirea dintre ei.

Poate de aceea Sfinţii Părinţi au definit familia ca pe o cale specială în cadrul experienţei spirituale creştine. Ancorarea în dumnezeiesc deschide cuplului un alt mod de abordare a propriei relaţii ce nu se va mai sprijini pe egoisme şi minciuni personale ci se vor regăsi împreună în taina rugăciunii, a bisericii, sau în acel „duh de pace” pe care îl simţim atât de rar în familiile noastre.

Aici intervine sentimentul jertfei. Căsnicia nu poate exista fără ca fiecare, dintre cei doi, să-şi dăruiască viaţa total celuilalt, avându-l ca model pe Hristos. Soţul şi soţia se zămislesc şi se nasc duhovniceşte unul pe altul prin jertfirea propriului egoism ce le domină fiinţa.

Părintele Laroche în admirabila carte „Un singur trup. Aventura mistică a cuplului” avea să afirme inspirat că, în căsnicie, fiecare e gazda celuilalt, de vreme ce fiecare îl primeşte pe celălalt care e rănit, dar în acelaşi timp, şi uns cu vin şi untdelemn. Referirea la pilda Samarineanului milostiv aduce un plus de înţelegere a relaţiei dintre cei doi soţi.

„Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi!” Dumnezeu, în taina Cununiei, investeşte încredere şi har în fiecare dintre cei doi, provocându-i la atitudine activă şi responsabilă, ce va fi răsplătită la judecata de apoi.

„A cheltui în plus” înseamnă a porni de la ceea ce ai deja, spre ceea ce poţi avea, dar nu ai încă; înseamnă a investi în celălalt cu ajutorul harului primit de la Dumnezeu, har simbolizat aici prin cei doi „dinari” ai Samarineanului, înseamnă, în definitiv, a privi înainte şi a fi conştient că Dumnezeu te răsplăteşte în măsura în care te regăseşti în rolul gazdei „dăruiridu-l” pe cel de lângă tine - soţ sau soţie - cu tot ce eşti tu mai bun, capabil să dăruieşti. Darul tău devine dar dumnezeiesc ce transformă relaţia cu cel de lângă tine într-una firească şi plină de pacea duhului.

Fiecare dintre miri îşi asumă astfel cununa de martir a celuilalt pentru că îşi asumă calitatea de copărtaş la bucuriile şi necazurile celuilalt, care nu mai rămâne singur, şi îşi reface unitatea ontologică de la creaţie - de a fi un singur trup bărbat şi femeie. Astfel, fiecare e pentru celălalt „crucea”, pe care Hristos ne-a poruncit să o luăm, lepădându-ne de noi înşine.

În această înţelegere a căsătoriei, dorinţa trupească îşi pierde pseudo-autonomia legată instinctiv de cădere, devenind expresia firească a fidelităţii faţă de cel iubit. Aşa putem înţelege cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur: „Căsnicia nu e o şcoală a neruşinării, ci e chiar căminul adevăratei feciorii.” Unirea trupească, primeşte în sens creştin, semnificaţia unei sărbători a comuniunii adânci cu celălalt, în care renunţăm la voia proprie în folosul iubirii de celălalt.

De aceea actul iubirii conjugale e icoana unei taine incomensurabile în care jertfa are un rol esenţial. Asumarea jertfei este pasul hotărâtor în descoperirea realităţii cununiei.

Desigur, în secularismul post-modern pe care îl traversăm, gândurile de faţă s-ar putea să nu trezească prea mult interes. Totuşi, vă propun acest text spre analiză cu gândul că fiecare om, cât decât conştient de el însuşi, va putea fi capabil să recunoască dimensiunea spirituală a unei stări, pe care nu şi-a putut-o defini în cuvinte, dar pe care a exersat-o, într-un fel sau altul, din marea dragoste pentru cel de lângă el.

În definitiv Hristos aşteaptă de la noi atitudini nu vorbe goale.