Sfânta Macrina (327-379), sora Sfântului Vasile cel Mare, este una dintre cele mai marcante personalităţi ascetice, adevărată podoabă a monahismului feminin. Sfânta Macrina a influenţat decisiv, prin puterea râvnei sale întru cea mai înaltă viaţă duhovnicească, pe sfinţii fraţi din Cezareea, Vasile, Grigorie al Nyssei, Petru al Sevastiei şi Naucratie, care a murit călugăr.
Odată Sfânta Macrina a găzduit la mănăstirea a cărei stareţă era o femeie care îi era prietenă foarte apropiată şi pe fiica aceleia. Fetiţa avea ochii foarte vătămaţi de o boală gravă, fiind vrednică de milă. Un ochi i se inflamase, iar irisul începuse să se albească.
Când a sosit clipa despărţirii, sfânta le-a rugat să mai stea. Ba chiar a luat fetiţa în braţe, spunând că n-o va mai da maicii sale, dacă nu primeau să stea să mănânce împreună cu ea, în trapeza maicilor. În timp ce îmbrăţişa fetiţa, văzând în ce stare gravă se afla, spuse:
- Dacă-mi faceţi bucuria de a sta la masă împreună cu mine, vă voi răsplăti această bunătate cum voi şti mai bine.
- Şi care ne va fi răsplata? Întrebă mama fetiţei.
- Am un leac ce poate vindeca ochiul fetiţei! răspunse tainic Sfânta Macrina.
Apoi se duseră toate trei în trapeza mănăstirii, în timp ce stăteau la masă, în sufletul femeii se-aprinseră noi nădejdi.
După ce-au mâncat, veni şi tatăl fetiţei, ce fusese găzduit într-o mănăstire de călugări, al cărei egumen era Sfântul Petru, fratele mai mic al Sfintei Macrina. Apoi au pornit-o pe drumul de întoarcere. Pe drum, fiecare povesti cum petrecuse în mănăstirea unde fusese găzduit. În timp ce femeia povestea amănunţit cum fusese răstimpul petrecut în mănăstire, ajunse la momentul când sfânta îi promisese un leac pentru ochiul micuţei. Atunci se opri brusc din povestit şi strigă:
- Vai de noi!… Am uitat să luăm leacul pe care ni l-a promis stareţa.
Necăjiţi tare de negrija lor, s-au oprit din drum şi-au poruncit slugii să dea fuga înapoi la mănăstire să le-aducă leacul promis. Însă, înainte să apuce sluga să pornească, femeia se uită la ochii fetiţei ce stătea cuminte în braţele doicii. Cuprinsă de uimire, strigă:
- Copilul s-a vindecat! Nu vă mai necăjiţi pentru negrija noastră! Leacul stareţei era puterea rugăciunilor sale! Cât de vădită este puterea rugăciunii sale! Pe ochii copilei n-a mai rămas nici cel mai mic semn!
Bucuroasă nevoie-mare, luă fetiţa în braţe. Iar tatăl, cuprins de emoţie, amintindu-şi minunile din Evanghelie, care multora le păreau de necrezut, spuse:
- Oare e lucru de mirare ca Dumnezeu să dăruiască lumină orbilor, dacă o roabă a Sa, prin rugăciunile ei, a săvârşit aşa o mare minune?
(Viaţa Sfintei Macrina)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii
Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 1-2/1995
S-ar putea ca titlul acestui articol să spună de la început esenţa întregii problematici pe care o atinge rugăciunea din perspectiva teologiei.
Vorbind despre rugăciune şi teologia ei, am vorbi implicit de legătura ei divină şi am putea-o defini ca raportul cel mai sincer cu Dumnezeu sau, dacă vreţi, legătura directă cu dumnezeirea din planul vieţii noastre pământeşti.
Rugăciunea ajunge să fie o teologie vie prin simpla ei manifestare; ea este simbolul lăuntric de mărturisire a credinţei noastre, a nădejdii noastre, a iubirii noastre şi nu în ultimul rând a dependenţei noastre faţă de Dumnezeu.
Rugăciunea este o întreită înălţare: a minţii, a inimii şi a voinţei noastre la Dumnezeu, prin care ne manifestăm ca „temple ale Duhului Sfânt” cu dorinţa nădejdii noastre de mântuire şi fericire. A vorbi despre ea unor oameni moderni pare la început o străduinţă fără rost. Totuşi, un cunoscut medic fiziolog, Dr. Alexis Carrel căuta să-şi argumenteze nevoia sa de rugăciune într-un mod personal: „Viaţa cere ca noi să ne călăuzim după chipul prescris în structura noastră trupească şi mintală. De aceea, nu se poate ca cineva să fie necunoscător al nevoilor celor mai adânci şi mai gingaşe ale firii noastre”.
Interviu cu Bogdan Tătaru-Cazaban: Despre relaţia dintre politică şi religie cu unul dintre cei mai tineri şi mai competenţi sfetnici ai României
În universul din jurul celui mai puternic om al Romaniei, este de aşteptat să găseşti numai “buldogi” necruţători şi înţelepţi încruntaţi. La doar 32 de ani, consilierul pe probleme de cultură şi culte al Preşedintelui Romaniei, pare a fi dezavantajat de un fizic angelic şi de o eleganţă inactuală. Deşi astăzi succesul ţine de domeniul gălagiei şi al durităţii, el reuşeşte prin forţa convingerilor sale interioare. Şi reuşeşte în tăcere. Faceţi, vă rog, cunoştinţă cu cel mai tânăr sfetnic al Romaniei.
Stelian Gomboş: Domnule Tătaru-Cazaban, deşi sunteti foarte tânăr, de 5 ani deţineţi funcţia de consilier în Administraţia Prezidenţială. Când oamenii se gândesc la un consilier îşi imaginează mai degrabă un venerabil sfetnic. Trebuie să vă mărturisesc că din acest motiv, existenţa dumneavoastră în vecinătatea intimă a resorturilor puterii pare a fi suspectă…
Bogdan Tătaru-Cazaban: Se pare că este ceva plauzibil în ce spuneţi din moment ce vă las această impresie chiar şi după cinci de ani de „vecinătate suspectă”… Dar ştiţi cum se petrec lucrurile: putem controla în mai mare măsură ceea ce facem şi in mult mai mică măsură ceea ce cred ceilalţi despre noi. Oricum, aceasta este tensiunea definitorie pentru oricine a intrat, pentru o vreme, în serviciul public: tensiunea dintre fapte şi receptarea lor, dintre intenţii şi rezultate. Sper, totuşi, că prin ceea ce sunt şi am făcut să nu fi lăsat loc prea multor suspiciuni, deşi în viaţa publică şi chiar în viaţa academică, retorica suspiciunii este predilectă. Cât despre vârstă, ceea ce spuneţi era valabil în anul 2005, când am venit în serviciul Preşedintelui. Vedeţi, cu ceva timp înainte, doctoratele se susţineau la o vârstă mai târzie şi, trebuie să recunoaştem, erau contribuţii majore. Acum se susţin, in multe cazuri, foarte devreme, pana la 30 de ani. Ceva asemănător se întâmplă şi în zona expertizei. În plus, cred că implicarea pentru care am optat este mai potrivită când ai mai multă energie şi mai mult entuziasm decât la o vârstă venerabilă, pe care poţi să o trăieşti mai detaşat şi mai contemplativ.
Un om din Atena, D. S., povesteşte că în anul 1952, pe când lucra în marină, a venit ordin, „din raţiuni superioare”, prin care nu se mai acorda nici un concediu de vară. Aflând aceasta, s-a dus să-i spună şi părintelui Ieronim Simonopetritul. După ce l-a ascultat surâzându-i binevoitor, părintele i-a spus că lucrurile nu stau chiar aşa. Întorcându-se omul la serviciu, la nava pe care lucra, a cerut şefului său să i se acorde prima tranşă a concediului legal. Şeful a fost mirat de stăruinţa subordonatului său, cu atât mai mult cu cât chiar el le citise ordinul care era foarte clar.
Când, după doar câteva ore, veni un ordin prin care se anula ordinul anterior, toţi l-au întrebat pe D. S. cum de ştiuse de această, schimbare. Atunci el le-a povestit despre duhovnicul său cel bogat în daruri dumnezeieşti şi mulţi dintre ei au vrut să-l cunoască. Dintre aceştia, doi comandanţi de nave folosite pentru deminare, care atunci s-au spovedit pentru prima dată, au devenit fii duhovniceşti ai părintelui Ieronim Simonopetritul până la moartea sa.
(Ieronim Simonopetritul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul înaintevederii
În timp ce bombele cădeau necontenit asupra metocului Sfânta Înălţare al Sfintei Mănăstiri Simonopetra, în anul 1944, părintele Ieronim duhovnicul cânta netulburat Laudele Sfintei Cruci şi ale Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Tuturor celor neliniştiţi le spunea: „Tăcere, tăcere…”
Într-o zi, cu toate că i s-a cerut să nu liturghisească, părintele Ieronim nu a ascultat sfatul fraţilor şi la Chinonic a spus din Uşile Împărăteşti: „Cei care aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veniţi!”
Cum s-au petrecut lucrurile în amănunt, în ziua aceea, ne povesteşte categumena Agni:
„Nu voi uita niciodată o zi cumplită din anul 1944.. Era în luna decembrie şi cele două tabere se luptau aprig. Gloanţe, obuze şi grenade cădeau necontenit în această zonă. Mănăstirea era lovită din toate părţile. Noi ne aflam în biserică, la Sfânta Liturghie. Cuprinşi de spaimă oamenii căutau refugiu în biserică unde toţi făceau zarvă mare, căci erau îngroziţi, din pricină că începuseră a se prăbuşi pietrele şi tencuiala bisericii. Fiecare căuta un loc unde să se adăpostească, în acele clipe, când toată lumea se pierduse cu firea, cucernicul părinte a ieşit în Uşile Împărăteşti, spunându-le:
- Rămâneţi neclintiţi la locurile voastre! Vă încredinţez că nu veţi fi atinşi nici măcar de-un fir de praf!
Apoi ne-a chemat pe toţi să ne împărtăşim, după care toţi ne-am dus pe la casele noastre, aşa cum ne-a spus, fără să fim atinşi nici măcar de-un fir de praf, deşi pietrele ce cădeau se adunaseră deja grămadă.”
(Ieronim Simonopetritul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul înaintevederii
O maică povesteşte următoarele despre duhovnicul ei, părintele Ieronim, proegumen al Sfintei Mănăstiri Simonopetra, care spovedea în Biserica Sfânta Înălţare din Atena:
„L-am cunoscut pe părinte în anul 1934, pe când aveam doar câţiva ani. Nu i-am spus niciodată că mă voi călugări, fiindcă, pe de-o parte, încă nu mă gândisem la asta şi fiindcă, pe de altă parte, familia mea îmi era foarte potrivnică. Nu mă lăsau nici să merg la biserică. Adesea mă duceam pe-ascuns şi la părintele Ieronim, şi la biserică. Odată, când m-am dus la el să mă spovedesc, fiindcă mă certasem cu sora mea, i-am spus:
- Părinte, astăzi m-am certat cu sora mea. Arunci părintele, foarte serios, cu blândeţe-n glas, îmi răspunse:
- Tu te vei călugări. Nu-i frumos să te cerţi şi să te superi pe sora ta. Ci se cade să ai grijă de ea şi să-i vorbeşti cu drag.
- Dar nu mă voi călugări, i-am răspuns. Niciodată nu mi-a dat prin minte să mă fac maică. - Maică vei fi! îmi spuse din nou.
Odată tatăl meu m-a bătut cu căpăstrul calului, fiindcă mă dusesem la biserică. A doua zi dimineaţă, m-am dus la părintele Ieronim, desigur fără ştirea familiei mele. Sfânta Liturghie începuse. Îndată ce-a terminat, când m-am dus să iau anafura, părintele m-a întrebat - Cum te-a bătut tatăl tău cu căpăstrul? Eu m-am ruşinat şi, fiindcă mai erau acolo şi alte femei, am spus:
- Nu m-a bătut tatăl meu, ci am căzut şi m-am lovit. Atunci părintele mi-a zis iar: - Bine, acum stai să mănânci ceva şi să vorbim.
Trebuie să mai spun că eram nemâncată, deoarece, cu o zi înainte, acasă nu-mi dăduseră de mâncare. Fusesem pedepsită.
Adeseori l-am văzut pe părintele, în timpul Sfintei Liturghii, plutind uşor deasupra podelei! Plutea la o palmă de podea, chiar în faţa Sfintei Mese. Dacă astăzi sunt întărită în iubirea pentru Hristos, aceasta o datorez sfinţiei sale”.
(Ieronim Simonopetritul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul înaintevederii
O familie din Atena avea un fiu, ostaş în corpul de armată ce se dusese în Crimeea. De trei ani de zile nu mai aveau nici o veste de la el. Nu ştiau dacă mai trăia sau dacă murise. Peste tot întrebaseră, fără a afla nimic de la nimeni. Auzind ei de părintele Nikolaos Planas, se duseră la el să întrebe de soarta fiului plecat. După ce le ascultă păsul, părintele le zise:
- Veniţi mâine şi vă voi spune.
În astfel de împrejurări priveghea, rugându-se neîncetat. A doua zi, când veniră oamenii la părintele Nikolaos, acesta le spuse:
- Fiul vostru trăieşte. La sfârşitul săptămânii veţi primi o scrisoare de la el, iar luna viitoare se va întoarce acasă!
Într-adevăr, cuvintele sale s-au adeverit întocmai. După ce fiul li s-a întors de la oaste, întreaga familie i-a cerut smeritului preot să-l binecuvânteze.
(Părintele Nikolaos Planas)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul înaintevederii
Toţi cei care-l cunoşteau îndeaproape pe părintele Filaret, egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitou, îl preţuiau foarte mult pentru darul înaintevederii pe care-l vădise în repetate rânduri. Întâmplarea pe care o povestim este pilduitoare.
La Sfânta Mănăstire Konstamonitou vieţuia un tânăr al cărui unchi (văr primar cu tatăl său) era călugărul Ioasaf, de la chilia Ravdouhou de la Karyes. Unchiul venea des la mănăstire şi îşi tot ruga nepotul să vină cu el la Karyes, să-l ajute să-şi reconstruiască chilia.
Tânărul constamonit şovăia, însă, în cele din urmă, a cedat stăruitoarelor rugăminţi ale unchiului său. Prin urmare, au căzut de acord ca unchiul să vină la el la mănăstire de praznicul Sfinţilor Constantin şi Elena, urmând ca, în timpul priveghiului, să plece pe-ascuns. Şi, deşi până atunci nepotul avea bunul obicei monahal de a-şi spovedi gândurile părintelui Filaret (înainte de a ajunge acesta egumen), totuşi nu-i spovedise şi-acest gând cumplit.
Veni, aşadar, şi-ajunul sărbătorii. Mănăstirea se pregătise de priveghiul sărbătoresc. Unchiul porni din Karyes, aburcat pe-o blândă vită de povară. Şi totuşi, în după-amiaza aceea, catârul se smuci brusc şi-l zvârli jos! Ajunse bietul părinte Ioasaf la mănăstire plin de vânătăi pe faţă. Nepotul îi spălă sângele, dar semnele rămaseră. Pe la mijlocul slujbei, la Polieleu, părintele Filaret se apropie uşor de vizitatorul rănit şi-i zise: - Părinte, vino cu mine, să-ţi spun ceva în tindă.
- Îndată, răspunse părintele Ioasaf. Ieşiră amândoi afară. Atunci părintele Filaret îl întrebă pe părintele Ioasaf:
- De ce ai venit la noi la mănăstire?
- Păi nu-i sărbătoare la voi? Pentru asta am venit.
- Tare mă tem că n-ai venit pentru asta. Ai venit să-l iei de-aici pe tânărul călugăr! Fii cu băgare de seamă.. Dacă stărui şi mai vii o dată pe-aici, catârul te va ucide!
Părintele Ioasaf rămase mut de uimire! Îndată ce-şi mai veni în fire, părintele Ioasaf îi spuse nepotului său ce-i zisese şi ce-i prorocise părintele Filaret. Atunci tânărul îi răspunse:
- Dacă părintele Filaret ţi-a prorocit acestea, atunci, unchiule, nu mai cuteza să mai calci pe-aici să mă iei!
(Filaret Konstamonitul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul înaintevederii
Spiritualitatea ortodoxă ne prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, ce se desfăşoară într-o anumită ordine. Ea descrie modul în care creştinul poate înainta de la o curăţire de o patimă la curăţirea de alta şi, deodată cu aceasta, la dobândirea diferitelor virtuţi ce se înscriu pe o anumită scară de desăvârşire culminând în iubire, starea care concentrează curăţirea de toate patimile şi dobândirea esenţei vieţii - mântuirea. Înaintând spre această stare, omul înaintează spre unirea cu Hristos.
Dacă ţinta Spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea omului credincios prin unirea cu Hristos şi întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanităţii hristice, să vedem în ce măsură asceza se descoperă ca o cale spre Rai.
La starea de desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungate eforturi sau nevoinţe, e starea în care omul credincios este ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, şi nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt; Acesta participă la nevoinţele omului conferindu-i puterea harică mântuitoare.
Prin asceză se înţelege acea parte a spiritualităţii care se ocupă cu regulile şi eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire până la contemplaţie şi unire cu Dumnezeu. Ea indică partea activă a vieţii noastre spirituale - cum avea s-o definească D. Stăniloae - partea de cooperare pe care Dumnezeu o cere omului.
Pr. Nicolae Bobeş (parohia Mihai Viteazu II Sibiu) si pr. Constantin Oprea (realizator) la emisiunea “Flori de pateric” (TV Eveniment, Sibiu) din 15 noiembrie, 2009.
