TAINA CUNUNIEI ÎN LUMINA SFINTELOR CANOANE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 5-6/1996

Lumea contemporană trăieşte sub imperiul unei confruntări şi frământări asupra actualităţii Sfintelor Canoane. Înainte de a încerca un posibil răspuns s-ar cuveni să explicăm „in extenso” termenul de „canon” şi istoria sa, pentru a crea o imagine de ansamblu şi a descoperi adevărata „lumină” care veghează, după atâtea sute de ani, duhul ocrotitor al Bisericii.

Biserica întemeiată de Iisus Hristos are la bază o singură lege - legea lui Hristos - şi urmăreşte împlinirea unei singure dreptăţi - dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a făcut începutul împărăţiei lui Dumnezeu prin Biserica Sa, dar împărăţia cerurilor nu s-a stabilit deplin încă. Biserica trăieşte, aşadar, între deja şi nu încă.

Hristos a mântuit deja omenirea, dar noi încă nu am devenit părtaşi ai acestei mântuiri în mod deplin. Hristos a adus deja sfinţenia, dar păcatul încă nu a fost legat. Biserica se află între timp şi veşnicie, între lumea creată şi lumea spirituală, între creaţia decăzută şi creaţia desăvârşită, între păcat şi sfinţenie. Biserica se află în luptă continuă: a-L face prezent pe Hristos în viaţa oamenilor, dar şi a-i ridica pe oameni din robia păcatului, spre întâlnirea cu Hristos. Biserica îl coboară pe Hristos pentru ca oamenii să urce spre El.

În această luptă continuă a Bisericii, ea nu este lipsită de ispite, iar pentru a se apăra de aceste ispite în interiorul Bisericii s-a născut o nouă armă: legea Bisericii, numită canon.

Legea Bisericii are rolul de a întări şi apăra legea lui Hristos în Biserică. Ea este produsul Bisericii în decursul istoriei ei. Sfintele canoane sunt documente de importanţă deosebită ce ne arată felul în care Biserica a lucrat mântuirea oamenilor şi a apărat fiinţa ei de orice ispită.

A considera azi canoanele depăşite înseamnă a te mărgini într-o concepţie bolnavă, înseamnă a ceda în faţa unei lupte ce trebuie câştigată sau a te complace cu păcatul.

Canoanele au o dimensiune lăuntrică ce se bazează în primul rând pe iubire şi credinţă, altfel se cade în formalism. Canoanele au ca izvor legea lui Hristos şi urmăresc întruparea dreptăţii împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, în Biserică. Ele dau viaţă pentru că izvorăsc din viaţă, de aceea ele sunt veşnice, iar Biserica nu cunoaşte practica abrogării, a desfiinţării lor. Canoanele sunt o măsură împotriva celor fără măsură, o dreptate împotriva nedreptăţii şi o lege împotriva fărădelegii.

Din această perspectivă, Taina Cununiei primeşte o nouă dimensiune şi realitate, arătând că nu se poate face la întâmplare şi oricum, ci ţinând cont şi de legea lui Hristos, cuprinsă în Sfintele Canoane. Cununia este Taina care aduce între cei doi soţi harul lui Dumnezeu şi sfinţeşte hotărârea lor de a fi împreună până la sfârşitul vieţii.

Clement Alexandrinul, dorind să arate frumuseţea şi înălţarea Cununiei, nu se sfia să afirme: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci întruchipare a lui Dumnezeu însuşi”.

Ea se bazează pe legătura „dragostei curate”, care e întâlnire cu celălalt, e lupta cea mare a depăşirii de sine (Cristos Yannaras).

Cu cât îl iubesc mai mult pe celălalt, cu atât îl cunosc mai mult, cred în el şi mă dăruiesc dragostei lui. În acest context căsătoria apare ca o continuă surpriză a „descoperirii” celuilalt, o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii persoanei sale.

Încununarea celor doi aduce în primul rând o asumare a unei cununi de martiri. Fiecare îl primeşte pe celălalt ca şi gazdă, cu toate ale sale bune, şi rele, investeşte în celălalt sentimente.

Ortodoxia a definit unirea dintre bărbat şi femeie ca Taină, accentuând harul şi iubirea în realizarea acestei unităţi. Unitatea dintre cei doi este comparată cu cea dintre Hristos şi Biserică, iar familia restaurată în Hristos devine „eclessia minor”, în care bărbatul întruchipează pe Hristos iar femeia Biserica.

Scopul familiei creştine nu este acela al naşterii de copii într-un mod necesar, pentru că familia şi iubirea nu au nevoie de o astfel de justificare. Naşterea de copii în familie este consecinţa iubirii dintre bărbat şi femeie, iar nu justificarea ei.

Schmemann explica atât de frumos: „Nu iubim pentru ca să avem copii; iubirea n-are nevoie de justificare. Noi nu spunem: iubirea dăruieşte copiii, de aceea e bună, ci iubirea e bună, de aceea dăruieşte copii”.

Bunătatea iubirii nu este consecinţă în urma dăruirii copiilor, ci este cauza care face posibilă crearea de copii.

În lumina Sfintelor Canoane, Taina Cununiei aduce câteva condiţii pe care cei doi miri trebuie să le îndeplinească pentru a putea primi încuviinţarea şi binecuvântarea Bisericii.

Prima condiţie vizează credinţa ortodoxă a mirilor, ce nu ţine de formă ci de esenţă. Canonul 10 Laodiceea interzice căsătoriile mixte, iar canonul 31 al aceluiaşi sinod din Laodiceea admite căsătoria numai dacă mirele eterodox trece la Ortodoxie.

A doua condiţie este ca naşii mirilor să fie ortodocşi şi cununaţi între ei. Naşii sunt părinţi duhovniceşti, de aceea este nefiresc să fie naşi doi tineri necăsătoriţi pentru că se pierde misiunea duhovnicească a năşiei. Pravila Mare opreşte şi pe călugări de a fi naş sau de a oficia Taina Cununiei, pentru că „este fără cale şi nu se cuvine ca să binecuvânteze nunta unui care s-a lipsit de nuntă”. Biserica mai recomandă ca naşii de la cununie să nu fie rudă cu nici unul dintre miri.

A treia condiţie vizează pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină prin spovedanie şi împărtăşire, prin care preotul poate stabili şi da dezlegare pentru cununie.

O altă condiţie aminteşte că preotul poate săvârşi Taina Cununiei numai în jurisdicţia sa, pentru că este cel mai în măsură să-şi cunoască enoriaşii, iar astfel să evite anumite necazuri şi profituri păcătoase.

Căsătoria civilă este o altă condiţie, fără de care Taina Cununiei nu se poate săvârşi. Această condiţie apare în Biserica Ortodoxă o dată cu Codul lui Cuza din 1865 şi este reînnoită de Constituţia României din 1991, art.44,2: „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”.

Canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei prevede că nu se cuvine să binecuvântezi nunta nelegiuită, arătând şi el, prin aceasta, că se cuvine ca Taina Cununiei să fie respectată prin împlinirea tuturor condiţiilor, inclusiv aceea a căsătoriei civile.

O condiţie, în felul ei mai specială, se referă la studenţii şi elevii seminarişti care vor să devină preoţi; trebuie să prezinte preotului săvârşitor binecuvântarea de căsătorie acordată de către episcopul eparhiot.

Canonul 59 al lui Vasile cel Mare descoperă valoarea logodnei bisericeşti ce-i consideră pe cei doi aproape soţ şi soţie, şi legaţi în Dumnezeu.

Canonul 52 al Sinodului din Laodiceea interzice săvârşirea de nunţi şi zile de naştere în Postul Mare, în celelalte posturi de peste an, în zilele praznicelor împărăteşti, între Crăciun şi Bobotează şi în Săptămâna Luminată. Duhul luminii trebuie convertit prin lucrarea Bisericii.

Biserica Ortodoxă acceptă şi Cununia a doua şi (sau) a treia, dar o consideră un remediu pentru starea de păcat a credincioşilor, potrivit canonului 87 al lui Vasile cel Mare. Ea se face prin pogorământ ce vine de la episcop şi nu atentează la harul Cununiei, care rămâne indisolubil, este numai o practică de vindecare a păcatului. Rugăciunile care se fac sunt pline de umilinţă pentru slăbiciunea trupului. Canonul 7 al Sinodului din Neocezareea arată clar şi el că nunta a doua are caracter de penitenţă.

Canonul 54 al Sinodului VI Ecumenic opreşte următoarele căsătorii: doi fraţi cu două surori, doi veri primari şi doi verişori „de-al doilea” între ei, tatăl şi fiul cu mama şi fiica, tatăl şi fiul cu două surori, şi mama şi fiica cu doi fraţi.

Canonul poate fi definit ca pavăza dintre legea lui Hristos şi păcat. El arată locul din Biserică pe calea lui Hristos şi devine inconfundabil.

În lumina Sfintelor Canoane, Taina Cununiei îşi descoperă realitatea dincolo de starea ei mistică, de comuniune, ce-şi regăseşte izvorul în dragostea treimică. Fără canoane, Taina Cununiei ar legifera, poate, un desfrâu, condamnat de canonul 26 al lui Vasile cel Mare: „Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă”.

Să descoperim lumina canoanelor în viaţa noastră pentru ca astfel să păşim pe calea cea strâmtă a urmării lui Hristos ce ne îndeamnă necontenit: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”.