La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!…

Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, omagiale şi aniversare, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, mai exact, pe Valea Siriului, la Nehoiu, voi susţine că actorul, regizorul şi mărturisitorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică. Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă, de pildă, este una de natură spirituală, pe care Artistul total - Maestrul Dan Puric, o deţine şi o transmite tuturor ca pe o revelaţie încercată şi alimentată de el însuşi, prin cuvânt, gest, dans, adică prin tot ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul sincer şi (re)cunoscător soarbe această sevă din cupa pe care i-o întinde cu caldă generozitate artistul, devenind una cu el, transformând momentul ori clipa în eternitate şi veşnicie. Este adevărat că frumuseţea trebuie mai întâi simţită, şi abia după aceea să încerci să o explicit, dacă îţi este cu putinţă. Există oare vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogăţie de gesturi şi mişcare a corpului omenesc, prin care să te poţi exprima, mai bine decât prin dans? Dan Puric a găsit tainice înţelesuri prin scânteia divină, ce sălăsluieşte în el, şi a făcut din acest dans un mod de viaţă.

„Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul şi dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră - spunea Dan Puric, într-o discuţie despre pasiune şi spirit, despre nevoia disperată de comunicare a gândurilor, a sentimentelor şi adevărurilor - pentru el, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. Dansul a fost după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinţa prăpastia dintre mine şi spectator, care la vremea aceea, era student, şi era destul de bine fixată prin ideologie, printr-o cenzură puternică ce creea această prăpastie de comunicare a adevărului. “Dansul este simbolul graţiei în artă, şi aşa cum recunoaşte Maestrul, ca şi muzica, el are această calitate deosebită de a depăşi graniţele.

Citeste mai departe…

Ispitele Sfântului Pahomie

Ca şi Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie era luptat de demoni.
Odată l-au făcut să i se pară că e un cutremur groaznic. Atunci Sfântul Pahomie a început să cânte cu glas tare versetul următor: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor în necazurile ce ne împresoară. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul” (Ps.45,l-2).
Altă dată, ca să-l facă să râdă şi ca să se poată mândri apoi cu izbânda lor, s-au adunat mulţi demoni, s-au împărţit în două juguri, au legat crenguţa unui copac cu funii groase şi se îndemnau unii pe alţii să tragă de ea, de parcă ar fi fost o stâncă uriaşă. Atunci sfântul a suspinat şi şi-a îndreptat privirea în altă parte.
Odată demonii l-au înconjurat cu mare cinste, de parcă ar fi fost un om slăvit, şi-au început a-şi spune unul altuia:
- Faceţi loc să treacă omul lui Dumnezeu!
El însă, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, şi-a văzut de drum, nebăgându-i în seamă.
Când se aşeza la masă, demonii se apropiau de el, luând chipul unor femei dezbrăcate. El însă îşi închidea ochii sufletului şi pe cei ai trupului, până când plecau.
Odată a venit la Sfântul Pahomie un diavol care i-a spus:
- Bucură-te, Pahomie! Eu sunt Hristos! Ai bineplăcut mie şi am venit să te cercetez.
Dar sfântul, simţind în sine o tulburare, a început a cugeta astfel: „Prezenţa lui Hristos umple sufletul de bucurie, îndepărtând teama şi slava deşartă. Eu însă sunt tulburat şi plin de gânduri de trufie. Prin urmare, înaintea mea este însuşi diavolul.”
Atunci se ridică de îndată şi se năpusti asupra diavolului, spunându-i:
- Blestemat să fii tu cu lucrările tale! Diavolul pieri ca un fum, lăsând în urmă-i o duhoare puternică.
Sfântul îndura multe alte ispite şi atacuri şi chiar şi bătăi, care-l făceau să-l doară tot trupul de seara până dimineaţa. Atunci, singura sa scăpare era gândul la Dumnezeu şi rugăciunea. Aceste nenumărate încercări l-au făcut să dobândească un cuget atât de bărbătesc, încât I-a cerut lui Dumnezeu să-i ia somnul, ca zi şi noapte să-i lupte şi să-i ruşineze pe vrăjmaşii cei nevăzuţi.
(Viaţa Sfântului Pahomie)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor