VREDNICIE ŞI ÎNVREDNICIRE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.1/2003

Începem să ne întrebăm din ce în ce mai des în ce măsură cuvinte ca „vrednicie” şi „învrednicire” îşi mai fac loc în vocabularul societăţii contemporane atât de secularizate dar, în acelaşi timp, atât de însetată de misterul sacrului.

S-au făcut, de-a lungul timpului, o mulţime de studii ce încercau să găsească „sâmburele” acestui „sentiment religios” care domină sufletul omenesc, chiar dacă omul nu şi-1 poate explica. În cele mai multe cazuri, această predispoziţie spre bine, este îngrădită de teama de-a nu fi consideraţi „slabi”, de grija de a apărea în faţa semenilor altfel de cum suntem în interior. Şi această frică este rezultatul nu doar a unei educaţii precare ci mai ales a unei îngrădiri voite a libertăţii date de Dumnezeu la Creaţie, a unei autolimitări, ce nu ne lasă să ne privim ca întreg ci ne descompune în părţi, lipsindu-ne total de orice viziune concretă asupra lumii.

În această societate de tranziţie în care valorile autentice au pierdut, în cele mai multe cazuri, cadrul „vredniciei”, risipindu-se în lucruri mărunte, se impune din ce în ce mai mult regăsirea dialogului dintre Biserică şi societate, ca model creator de însănătoşire trupească şi învrednicire duhovnicească a omului.

Pentru a putea iniţia acest dialog în societatea post-modernă avem nevoie de curajul unei atitudini realiste ce ar schimba, din perspectiva bisericii, un anume conservatorism desuet al unora dintre slujitorii săi, iar din perspectiva societăţii, o mare doză de indiferentism religios, firesc în condiţiile în care nu i se oferă altă alternativă, o provocare în credinţă.

Trăim într-o societate pe care ne-o dorim, dacă nu mai religioasă cel puţin mai bună. Uităm de fapt că bunătatea este o stare a duhului din om care nu e bântuit de „fantome”, o bucurie şi un echilibru ce se regăseşte în duhovnicesc, indiferent cum ne raportăm la acest „duhovnicesc”.

Pentru omul contemporan a devenit aproape o „corvoadă” să se adâncească într-o stare de trăire lăuntrică. Nu mai e timp! şi asta pentru că nu-I mai dăm răgaz lui Dumnezeu să coboare în sufletele noastre dominate de grijile lumii. Îl facem pe Dumnezeu părtaş la toate dorinţele noastre, nepunându-se întrebarea dacă ştim cu adevărat ce cerem. Dorim ca El să ne împlinească aceste cereri necondiţionat ca o mulţumire a faptului că ne gândim la El, că ne simţim credincioşi şi că aprindem, în treacăt, câte o lumânare.

Am pierdut, de fapt, dimensiunea liturgică a propriei existenţe. Mesajul liturgic a devenit neînţeles, aproape un spectacol la care, de cele mai multe ori, participăm din necesitate sau, cel mult, din bunăvoinţă. Netrăind duhul bisericii îi pierdem profunzimea înţelesului liturgic şi sensul pentru viaţa de zi cu zi. Participarea noastră la Sfintele Taine ţine de drumul către învrednicire, de stăruinţa în regăsirea propriei mântuiri.

S-ar putea spune, parafrazând o expresie genială a lui Noica: vrednicia nu e de ajuns, trebuie învrednicire. Nu e destul să te vredniceşti; trebuie să te învredniceşti.

În aceste propoziţii simple se concentrează întreaga problematică a existenţei conectată la dimensiunea dumnezeirii.

Vrednicia ţine de zestrea noastră nativă, de calitatea faptelor noastre care ne orientează pe cărarea către împărăţie. Învrednicirea ţine de provocarea în credinţă, de depăşirea vredniciei ca stare, de dorinţa desăvârşirii care ţine de asumarea totală a dumnezeirii printr-o viaţă dăruită total lui Dumnezeu.

Cu toate acestea cred că învrednicirea poate deveni o stare a creştinului contemporan ce-şi asumă realist şi responsabil credinţa în hăţişul secularist al post-modernismului, fără a fi necesară convertirea monahală.

Drumul de la vrednicie la învrednicire este similar cu cel de la virtute spre vârtute sau cu cel de la poruncă spre pildă. Ascensiunea spre învrednicire, vârtute şi pildă ţine de stăruinţa în credinţă, de dorinţa vie a unui creştinism viu, ce nu se mulţumeşte doar a teoretiza despre Dumnezeu, ci se integrează activ în dimensiunea soteriologică a Bisericii, provocându-se atitudinal şi coparticipativ la sacralitatea liturgică a existenţei.

Dispoziţia spre această stare liturgică este dată de bucuria duhului, de vrednicia unei stări de veghe ce se provoacă spre învrednicire prin conştientizarea nevoii de Dumnezeu în viaţa noastră.

Nu putem fi vrednici dacă nu ne dorim învrednicirea, nu putem trăi în „virtute” dacă nu ne raportăm la „vârtute” şi degeaba împlinim „poruncile” dacă nu reuşim să devenim, pentru noi înşine şi pentru cei din jur, un exemplu viu.

Sandu Tudor, sau părintele Daniil de la Rarău, cum mai este cunoscut, definea creştinul: „Omul este o cruce vie!” lăsându-ne să înţelegem necesitatea unei atitudini permanente a omului ce se angajează spre acest drum anevoios al mântuirii, plin de atâtea stări neprevăzute. Învrednicirea omului ţine de disponibilitatea lui de a depăşi obstacolele ce le întâlneşte, de cele mai multe ori, ca provocări, ca exerciţii în credinţă. Aici îşi face loc virtutea .şi pilda!

Desigur, asumarea Crucii este un act dificil, pe care omul nu e întotdeauna dispus să-1 accepte, dar prin care trebuie să treacă necondiţionat dacă îşi doreşte mântuirea. Vrednicia cu care el îşi asumă acest drum îl face capabil de învrednicire. Din această perspectivă se poate analiza relaţia dintre fratele şi fiul risipitor. Nu este destulă vrednicia ci este absolut necesară învrednicirea, acea permanentă îmbogăţire a talanţilor, la care ne cheamă Dumnezeu.

De aceea se pare că vrednicia nu e de-ajuns şi avem nevoie de învrednicire. Să ne dorim această provocare spre învrednicire prin regăsirea propriilor „talanţi”, rugându-ne necontenit lui Dumnezeu: „Darurilor Tale fă-ne pe noi vrednici!”