Oare şi noi suntem orbi? (In.9,40)

Pr. Dr. Cristian Muntean

Putem vorbi, în cadrul pericopelor evanghelice duminicale, de o anume interdependenţă ce face ca mesajul hristic să primească cursivitate din mai multe unghiuri de analiză. Pilduitor, în acest sens, ne rămâne celebrul comentariu la duminicile Postului Mare scris de părintele Alexandre Schmemann, care reuşeşte să ne transpună lumina învierii printr-o gradaţie ascendentă pornind de la forma concretă a întâlnirii cu Dumnezeu în atitudinile noastre de expresie duhovnicească.

Odată regăsită această lumină, Dumnezeu ne ispiteşte ca să ne vadă credinţa, să ne vadă puterea de a-L mărturisi pe Hristos cel înviat!

Atitudinea Mântuitorului este cât se poate de realistă. Nu şi-a făcut iluzii că va fi înţeles şi urmat de toţi cei cel ascultau. Şi-a dat seama că mulţi dintre cei ce-i vedeau minunile rămâneau „orbi”, nepăsători şi chiar ostili, dar erau şi mulţi alţii care îi aşteptau cuvântul vindecător „de toată boala şi neputinţa”, poate doar cu nădejdea însănătoşirii ce se transforma, miraculos, în convertire.

Oare şi noi suntem orbi? este o întrebare ce presupune o stare de conştiinţă care nu se opreşte la timpul Mântuitorului ci vine până în zilele noastre cu toată încărcătura lipsei noastre de vedere.

Sf. Irineu al Lionului exprima în puţine cuvinte relaţia dintre Dumnezeu şi om implicând raportul real ce se poate stabili între viaţa omului şi binecuvântarea divină; „Slava lui Dumnezeu este omul viu iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu”.

Omul viu este un om al atitudinii, un om care nu se mulţumeşte cu puţin, un om care caută „vederea lui Dumnezeu” prin viaţa sa. Aceasta nu mai rămâne oarbă şi pasivă ci devine plină de sens precum apa cea vie, cu care era îmbiată femeia samarineancă, apă ce-şi găseşte menirea ca izvor „săltător spre viaţa veşnică” ( In.4,14).

Evanghelistul Ioan ne prezintă două metode de abordare a omului lipsit de perspectiva duhovnicească a existenţei, metode diferite care converg către acelaşi scop - mărturisirea credinţei în posibilitatea îndumnezeirii firii umane.

Prima metodă ne face să înţelegem importanţa dialogului, nevoia de întrebări şi răspunsuri atât de necesare creşterii duhovniceşti, după cuvântul Părinţilor : „Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească”.

Întrebarea e expresia „stării de veghe” prin excelenţă, pentru că ne convinge de o atitudine activă care nu se mulţumeşte doar cu ce găseşte ci caută necontenit noi lămuriri, noi răspunsuri la dilemele existenţiale. Un astfel de tip este reprezentat prin femeia samarineancă care a avut marea şansă de a intra în istorie prin convorbirea de la fântâna lui Iacov, cu Mântuitorul Hristos. Nu ne vom opri asupra convorbirii; ea e cunoscută şi exemplificată de exegeţi în multe feluri. Reţinem doar metoda ca sens al întâlnirii nu cu falşi taumaturgi ci cu însuşi Cuvântul lui Dumnezeu cel ce vindecă prin credinţa noastră.

A doua metodă este cea a puterii vindecării prin cuvânt, adică necesitatea înţelegerii rugăciunilor pentru alţii, a importanţei Sfintelor Taine pentru o viaţă cu adevărat creştină şi a sensului credinţei care nu stă în minuni zi doar le înţelege binecuvântarea.

Vindecarea orbului din naştere a avut un scop precis pe care 1-a arătat Mântuitorul însuşi : „Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi” ( In. 9,39).

Pentru această „vedere” a lui Dumnezeu ai nevoie de voinţă, de stăruinţă în căutarea Cuvântului şi de dragoste în împlinirea Lui, căci „Slava lui Dumnezeu e omul viu iar viaţa omului e vederea lui Dumnezeu” ( Sf. Irineu).

Omul viu e activ din punct de vedere spiritual, e un om de atitudine care înţelege diferenţa dintre semănător, identificat biblic cu profeţii Vechiului Testament, şi secerător, exponent al apostolilor timpului istorico-mesianic. Prin aceste două stări se împlineşte apelul-program al Mântuitorului nostru care aşează cele două testamente în legătura comuniunii sociale: „Eu v-am trimis să seceraţi unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor” ( In.4,38). De atunci până azi acest mesaj rămâne reprezentativ în înţelegerea relaţiei „prezent continuu” care ne raportează la trecut prin „adăugare” la prezent, într-o stare de comuniune ce ar explica cinstirea strămoşilor.

De aceea întrebarea din titlu este justificată de această pasivitate generală faţă de posibilul nostru urcuş duhovnicesc prin cunoaşterea adevărului dumnezeiesc şi a tainei de a trăi împreună. Mesajul hristic a rămas undeva, departe până şi de noi înşine. Avansăm într-un anumit tip de cunoaştere ştiinţifică, regresam în cunoaşterea lui Dumnezeu prin neştiinţă şi nepăsare. Dacă cunoaşterea ştiinţifică ne temporalizează existenţa, cunoaşterea lui Dumnezeu ne înveşniceşte căici: „Viaţa veşnică aceasta este: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” ( In.17,3).

Această cunoaştere este un permanent „război nevăzut” în care alternezi cele două stări: de semănător şi secerător, în dorinţa de a te regăsi în chip prin asemănare.

Întrebarea fariseilor: „Nu cumva şi noi suntem orbi?” poate avea şi un sens pozitiv dacă o înţelegem ca stare de veghe pe drumul virtuţilor şi ca regăsire conştientă a logosului interiorizat, care ne provoacă conştiinţa.

Răspunsul Mântuitorului este admirabil lăsându-ne să înţelegem, peste veacuri, că atitudinea noastră pasivă este condamnabilă pentru că este o stare de orbire voită care nu ne absolvă de ignoranţa păcatelor: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar pentru că acum ziceţi: Vedem …,păcatul vostru rămâne” ( In. 9,41).

Simpla mărturisire a Dumnezeului - Cuvânt devine responsabilă în plan social prin puterea exemplului. Orbirea, mai mult sau mai puţin voită, poate fi înţeleasă ca lipsă de comuniune şi comunicare prin iubire, de aceea Dumnezeu o condamnă ca pe un adevărat păcat. Suntem orbi în toate împrejurările în care răspunsul nostru a contat şi nu l-am dat sau atitudinea noastră a fost necesară dar ne-a lipsit „prezenţa”.

Despre această prezenţă ne vorbeşte Dumnezeu - Cuvântul îndemnându-ne spre un model contemporan plin de adâncul stării de veghe, condiţie esenţială în dobândirea sinelui liturgic către împărăţia lui Dumnezeu.