Duhovnicia -provocarea începutului de mileniu

Pr. Dr. Cristian Muntean,

În această lume cel puţin bizară, în care valorile sunt estompate prin mediocritatea noastră, un rol determinant îi revine Bisericii ca împărtăşire a existenţei treimice, ca taină a Celui înviat şi ca loc al unei cincizecimi neîncetate. (O. Clement)

De această întreită chemare a Bisericii trebuie să fie convinşi în primul rând slujitorii ei dacă acceptă drept model „chipul jertfei lui Hristos” spre care sunt datori să urce prin „asemănare”.

Relaţia dintre „chip” şi „asemănare” poate fi regândită ca relaţia dintre Hristos şi Biserică înţelegând că asumarea chipului lui Hristos ţine de devenirea noastră întru „asemănare” prin lucrarea harică a Bisericii în mijlocul căreia creştinul învaţă alfabetul credinţei.

De aceea legătura dintre credincios (ucenic) – Biserică, duhovnic – Biserică şi ucenic – duhovnic va fi necesar să fie una ce are la bază duhul rugăciunii pentru că duhovnicia nu e altceva decât Duh şi „Duh este Dumnezeu”, ea nu e psihologie, nu e viaţă trupească, nu este etică sau maniere (vezi pr. Rafael Noica). Starea noastră de duhovnicie e o stare activă într-un interior sufletesc cercetat adânc de puterea harică a duhovnicului. Această stare este deopotrivă dinamică dacă puterea duhovnicului devine veghetoare în timp. Episodul „Pescuirii minunate” ne edifică mai mult asupra kerigmei mesianice: „Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi” (Lc. 5, 4)

„Adâncirea” este înainte de toate exerciţiu în credinţa lucrătoare în iubire prin fapte. Am putea spune că e asceză pentru că aprofundează capacitatea lăuntrică a credinciosului de „a fi” în Dumnezeu prin faptele credinţei. Nu putem vorbi de o credinţă fără fapte căci ea ar fi atunci iluzie şi nici de fapte fără credinţă pentru că ele ar fi idolatrie, (vezi cartea episcopului de Nafpaktos – O noapte în pustia Sfântului Munte)

Scopul vieţii creştinului este îndumnezeirea şi ea se poate realiza prin participare la „viaţa lui Dumnezeu” căci suntem chemaţi „să fim părtaşi dumnezeieştii firi”. Pentru această lucrare avem nevoie de aportul necondiţionat al duhovniciei.

Dacă duhovnicia e Duh şi „Duh este Dumnezeu” înseamnă că relaţia noastră cu duhovnicul stă sub binecuvântarea harică a lui Dumnezeu care ne veghează „începuturile şi sfârşiturile” şi ne dă un sens vieţii noastre atât de ruptă, de cele mai multe ori, de lucrarea divinului.

Întâlnirea cu duhovnicul este acea „venire din fire” din Pilda Fiului Risipitor, este răspunsul nostru la chemarea plină de iubire a Tatălui ceresc: „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48).

Dar pentru a putea împlini cum se cuvine această chemare avem nevoie, mai ales ca duhovnici, de rugăciune neîncetată. Părintele Rafael Noica a dezvoltat frumos această idee la una din conferinţele ASCOR-ului: „Rugăciunea noastră ca duhovnici trebuie să fie în general o rugăciune zilnică, poate o stare de rugăciune în toată clipa ca Dumnezeu să ne dea cuvânt. Nu eu vă spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea, ci – Doamne, dă-mi măcar din greşeală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine. Acesta este rolul pe care trebuie să ni-1 însuşim, să putem da celui care vine la noi cuvânt care se naşte în inima noastră din rugăciune. Căci lucrarea aceasta „a Duhului” se împlineşte prin rugăciune neîncetată.

Căutând „cuvânt de la Dumnezeu” duhovnicul se smereşte pe sine în faţa ucenicului, îşi anulează propriul „eu” ca Dumnezeu să-i pună în inimă cuvântul cel mai potrivit pentru ucenic, chiar dacă acest cuvânt îl înţelege sau nu. Lucrarea duhovnicului este o lucrare harică şi responsabilă în măsura în care e asumată deplin. Pentru această asumare e nevoie în primul rând de conştientizare. Ca duhovnic nu ai dreptul să te gândeşti că „şi eu sunt om” ci să-ţi asumi lucrarea duhului care te alege din lume şi te dăruieşte lumii nu doar ca exemplu ci şi ca mărturisitor al Evangheliei lui Hristos.

Sfântul Siluan se întreba la vremea sa: „De ce sunt atât de puţini duhovnici buni?” Şi tot el răspundea „Fiindcă nu sunt ucenici buni”.

Această relaţie duhovnic – ucenic are la bază sinergia, măsura în care se răspunde chemării sau mai simplu spus: chemare – răspuns. Condiţia relaţiei este voinţa nu numai de partea ucenicului ci şi din partea duhovnicului, la care se adaugă răbdarea şi stăruinţa.

Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, atunci nimeni nu poate voi pentru mine dacă nu încerc să mă conving de acest lucru, dar mă poate convinge cuvântul preotului dacă îi simt „vibraţia”. De aceea e esenţial pentru un duhovnic să fie pregătit şi intelectual (vezi A. Plămădeală „Preotul în Biserică, în lume şi acasă” – ciclu de conferinţe)

Partea duhovnicului – spune pr. Rafael Noica – este să-i pregătească pe ucenici să vină cu rugăciune la el. Duhovnicul trebuie şi el să-i întâmpine cu rugăciune, ca Dumnezeu să lucreze în acele inimi prin inima lui, în virtutea hirotoniei şi a hirotesiei sale şi în virtutea căutării şi rugăciunii ucenicilor. De aceea poate primul lucru pe care trebuie să-1 reînvăţăm – duhovnici şi ucenici este rugăciunea.

Duhovnicia ca provocare a începutului de mileniu se adânceşte în taina rugăciunii ce aduce cu ea tăcere, smerenie şi lacrimi. Atunci când vom şti să avem lacrimi în tăcerea smereniei taina rugăciunii ne va insufla duhovniceşte şi vom putea înţelege – duhovnic şi ucenic – devenirea întru fiinţă.