Marele Mucenic Mamant

Slăvitul Mucenic al lui Hristos, Mamant, s-a născut în Gangra Paflagoniei, în anul 260, din mucenicii patricieni Teodot şi Rufina. S-a născut în închisoarea în care fuseseră închişi părinţii lui, din pricina credinţei lor în Hristos.
Pruncul a fost adoptat de cucernica Ammia Matrona, dându-i-se numele de Mamas, fiindcă adesea o striga pe maica sa adoptivă, folosind cuvântul „mamă”.
Foarte tânăr fiind, Sfântul Mamas a fost arestat de împăratul Aurelian al Cezareii. După cumplite torturi - lovituri cu ciomege şi pietre, arderi şi multe altele - a fost slobozit, refugiindu-se în Munţii Cezareii. Ajungând acolo, s-au apropiat de el animale sălbatice care i-au îngăduit să le mulgă. Din laptele lor făcea brânză pe care o împărţea săracilor locului. Astfel, cu timpul, a devenit foarte cunoscut în oraş, datorită prieteniei sale cu fiarele şi a marii sale iubiri faţă de oameni.
Tânărul domn al Cezareii, Alexandru, a trimis cavaleri să-l prindă. Împăratul l-a întrebat pe sfântul adus înaintea sa:
- Tu eşti faimosul vrăjitor Mamas?
- Eu nu sunt vrăjitor, i-a răspuns sfântul. Eu sunt robul lui Hristos Care îi mântuieşte pe cei ce cred în El, pedepsindu-i pe vrăjitori şi păgâni. Dar de ce m-ai adus aici?
- Te-am adus, fiindcă nu pot pricepe ce vrăji faci, de îmblânzeşti fiarele, care petrec cu tine în bună pace, ascultându-te ca nişte vietăţi cugetătoare.
- Cel ce crede în Unul Dumnezeu veşnic, dispreţuieşte farmecele şi idolii. Iar fiarele, deşi nu sunt vietăţi cugetătoare, raţionale, au evlavie faţă de Creatorul lor, cinstindu-l pe robul Său. Voi însă sunteţi mai necugetaţi decât aceste animale, fiindcă, deşi vedeţi toate acestea, nu acceptaţi adevărul.
Apoi împăratul l-a chinuit pe Sfântul Mucenic Mamas cu ghiare de fier şi cuţite, l-a aruncat într-un cuptor de foc, dându-l, în cele din urmă, fiarelor.
Când, în mijlocul stadionului din oraş, au aruncat asupra lui un urs şi un leopard, cele două fiare s-au purtat prieteneşte, arătându-i chiar respect. Mulţimea adunată, uluită de cele văzute, a început să laude şi să dea slavă Dumnezeului cel adevărat. Atunci tiranul a poruncit să dea drumul unui leu. Însă fiara, deşi cunoscută pentru faptul că-şi sfâşie prada de îndată, s-a apropiat blândă şi smerită de Sfântul Mucenic Mamas.
Deznădăjduit, împăratul a poruncit unui oştean să-l ucidă pe sfânt cu un trident.
Atunci s-a auzit un glas, chemându-l pe sfânt în sălaşurile cereşti. Biserica îl pomeneşte în ziua de 2 septembrie.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

Un om cumplit pentru demoni

În Limonar se spune despre un călugăr „că puternic este şi cumplit pentru demoni; căci pe tot omul, tulburat de duhurile necurate, îl tămăduieşte”.
Aceleaşi lucruri s-ar putea spune pe drept cuvânt şi despre marele duhovnic, părintele Sava. Datorită nevoinţelor sale ascetice, postului, privegherii, intensei sale vieţi tainice, studiului, trezviei, meditaţiei şi puterii rugăciunii fericitului său duhovnic, a biruit tăria diavolului. Întotdeauna a ieşit învingător din luptele cu lumea duhurilor celor viclene.
O mărturisire făcută de părintele Sava părintelui Ioakimos Spetsieris, ne face să cugetăm mai cu băgare de seamă la luptele sale cu forţele întunericului. „De multe ori îmi spunea că vedea cu ochii trupeşti duhurile cele viclene, care veneau să-l ispitească. Iar el, îndată ce simţea tulburarea duhurilor viclene, cădea în genunchi şi se ruga. Şi, pe loc, toată lucrarea diavolească înceta.”
Rugăciunile sale îi biciuiau pe duşmani! Cuvintele psalmilor îi ardeau, ieşind arzătoare de pe buzele părintelui: „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac mie strâmbătate; luptă împotriva celor ce se luptă cu mine (…). Să fie ca praful în faţa vântului şi îngerul Domnului să-i necăjească.”
Pe lângă faptul că se salva pe sine însuşi de sălbaticele atacuri ale demonilor, părintele ajuta o mulţime de oameni chinuiţi. Nu arareori era de găsit în chilia sa, binecuvântându-i, citindu-le rugăciuni de exorcizare, alungând duhurile necurate. Şi, de multe ori, când nu putea omul bolnav să vină la Muntele Athos, citea exorcismele de la distanţă. Întotdeauna rugăciunile sale erau tămăduitoare. Cei până atunci demonizaţi, tresăltau de bucurie, văzându-se izbăviţi de cumplitele legături ale demonilor.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Mireasa demonizată

Odată nişte oameni i-au dus Sfântului Arsenie Cappadocianul o turcoaică tânără, proaspăt căsătorită, care era demonizată. Fiindcă în ziua aceea sfântul nu primea lume, rudele femeii i-au rugat pe epitropi să mijlocească pe lângă acesta să-i primească, fiindcă, deşi era legată, ei nu o mai puteau stăpâni.
În cele din urmă, sfântul i-a primit şi le-a făcut semn să o dezlege. Îndată ce a fost dezlegată, demonizata s-a năpustit asupra lui şi, apucându-l de un picior, l-a muşcat. Sfântul, ţinând Evanghelia în mână, în loc să citească, a lovit-o pe femeie uşor cu Evanghelia pe cap, de trei ori. Iar demonul a fugit imediat! Femeia a prins a plânge şi a-i săruta cu evlavie sfântului piciorul muşcat. Apoi şi tatăl ei a căzut la picioarele sfântului, rugându-l să ia toţi banii pe care i-i oferea:
- Ia-i pe toţi! Ai tăi să fie, drept răsplată că mi-ai vindecat copila!
Ridicându-l, sfântul i-a spus:
- Ţine-ţi banii! Credinţa mea nu e de vânzare!
(Arsenie Cappadocianul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Întâmpinarea Sfântului Nectarie

În anul 1904, la sfârşitul verii, Sfântul Nectarie s-a dus în insula Egina, cu gândul de a înfiinţa o sfântă mănăstire, care astăzi îi poartă numele.
În timp ce vasul se apropia de insulă, un tânăr demonizat, pe nume Spyros, s-a prăbuşit pe pragul farmaciei din Egina, începând să strige:
- Vine, vine episcopul! Alergaţi să-l întâmpinaţi! Vine sfântul să mântuiască insula !…
Toţi încercau să-l liniştească, dar nu puteau. Spyros striga necontenit. Se adunase o mulţime de curioşi, cărora li se adăugau din ce în ce mai mulţi. Priveau cu tristeţe la tânărul prăbuşit, neînţelegându-i spusele.
Câţiva au dat fuga la părintele Mihalis, parohul bisericii, spunându-i:
- Părinte, Spyros vesteşte ceva despre un episcop. Strigă întruna că vine un episcop să mântuiască insula.
Părintele Mihalis se duse iute să vadă ce se petrecea. Trecu printre cei adunaţi în jurul lui Spyros şi se apropie de tânărul care continua să strige:
- Vine episcopul de la Rizario! Dumnezeu s-a milostivit de locul acesta! Vine sfântul de Pentapolis !…
Preotul îl urmări o vreme pe tânărul prăvălit în uliţă care, tot strigând aşa, făcuse spume la gură. Apoi plecă gânditor spre debarcader. Chiar atunci venea vasul din Pireu. Printre călători, părintele Mihalis îl văzu pe episcop:
- Preasfinţite, bine aţi venit în Egina! Veniţi aici pentru prima oară?
- Pentru prima oară, răspunse acela surâzând.
- Veniţi, să mergem spre casă… Doar că…
- S-a întâmplat ceva?
- Ei bine, ceva mai încolo, ne-a tulburat o întâmplare…
- Ce anume?
- Avem pe-aici un tânăr sărac care bântuie prin piaţă şi, uneori, închide ochii şi spune ce se va întâmpla în viitor. Acum stă prăbuşit pe jos şi strigă că veţi veni să mântuiţi acest loc. Ba chiar vă numeşte om al lui Dumnezeu… Sfânt!
- Unde se află acest tânăr?
- Pe aici, prea sfinţite…
Se îndreptară, aşadar, spre piaţă, unde se opriră în pragul farmaciei. Acolo Spyros striga neîncetat:
- Vine episcopul!… Vine să mântuiască locul !… Să facă biserică!… Să facă cea mai mare mănăstire!…
Sfântul se opri în loc. Îşi înălţă privirea spre cer şi se rugă. Apoi îşi ridică singurul însemn al rangului său bisericesc, cârja episcopală, şi, introducând-o în gura flăcăului, zise:
- „Demon pitonicesc, viclean şi spurcat, îţi poruncesc, în numele lui Hristos cel Răstignit, să ieşi din acest tânăr”.
De îndată Spyros suspină şi se ridică în picioare! Deschise ochii larg, apoi se aplecă şi, plin de recunoştinţă, sărută mâna Sfântului Nectarie, care îl tămăduise.
(Sfântul secolului nostru)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Vă prezentăm o înregistrare inedită de la Centenarul Radu Gyr sărbătorit la Sibiu in 2005. Înregistrarea îl surprinde pe profesorul Constantin Emilian Bucescu care recită și face o analiză a poeziei concentraționare românesti. - Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga.

Adăugăm și o scurtă prezentare a profesorului Constantin Emilian Bucescu, trecut la domnul în ajunul Nașterii Domnului din 2007, facută de prof. dr.Adrian Botez.

Cel ce acum este la îngeri (rob al Lui Dumnezeu, chemat, în 24 decembrie 2007, întru cele nevăzute ale Luminii…), prof. univ. CONSTANTIN EM. BUCESCU, a avut HARUL DUMNEZEIESC AL LOGOS-ULUI TOTAL DECIS, LOIAL, CONVINGĂTOR ŞI CHIAR CONVERTITOR. Uneori, perioadele ciceroniene ale Discursului său de FOC ajungeau chiar să biciuiască, întru Lumină, întunericul instalat, atât de vinovat comod, în conştiinţele noastre…Harul Oratoriei Creştin-Ortodoxe, pe care numai Nae Ionescu l-a dezvoltat întru deplinătate, la noi…

…CREŞTIN LOIAL FAŢĂ DE CREŞTINISMUL-LOGOS, PÂNĂ LA MARTIRIU ŞI MUCENICIE… - moartea lui CONSTANTIN EM. BUCESCU s-a tras tot din indiferenţa/neglijenţa lui faţă de chinurile şi primejdiile trupului său, pentru a se grăbi spre predicarea celor ale Duhului, “faţă către faţă” cu studenţii, cu oamenii de tot felul şi înţelegerea…! Nu doar în cuvântările strălucit-erudite şi enciclopediste (dar nu „enciclopediste” în sensul veacului ateu, cel de-al XVIII-lea, care nu s-a curmat, în cele ce-au venit asupra noastră…! - CI CUNOAŞTEREA DE TOATE, ÎNTRU DUMNEZEIRE ŞI, DECI, ÎNTRU UNICA MÂNTUIRE POSIBILĂ: PRIN IUBIREA ŞI AMINTIREA HRISTOSULUI - SPRE ÎNVIEREA NEAMULUI!), pe care le-a rostit, cu glas imperial, pentru românii (bătrâni şi tineri, deopotrivă!) din ţară şi străinătate (Spania, Germania, Elveţia etc.) „Perioadele Oratoriei de Foc” şi-au făcut efectul convingător şi convertitor. Nu doar ca dascăl de Religie „postdecembrist”, pentru fragezii copii, pe care-i catehiza, în şcolile gimnaziale, ca nimeni altul, cu harul său de teolog care nu apucase a fi hirotonisit, din pricina arestării „cu duba” stalinistă…(nu doar pentru că aparţinea Frăţiilor de Cruce, cât, mai cu seamă, pentru copierea şi răspândirea unui cântec profund „subminator de regim”…: Deşteaptă-te, române!”…) şi-a dovedit valenţele de convingere şi convertire/metanoia. Şi nici măcar ca orator al Almei Mater, în primul rând - prin iniţiativa Înalt-Preasfinţitului Teodosie Snagoveanu… ca profesor universitar la Tomis (unde CONSTANTIN EM. BUCESCU re-înfiinţase Catedra de Ascetică şi Mistică Creştin-Ortodoxă, ca demn urmaş al lui Nichifor Crainic, ctitorul ei, între 1941 - 1944…!) n-a săvârşit cele mai uimitoare şi minunate lucrări metanoice…!

Citeste mai departe…

O luptă duhovnicească

Un om pe nume V. I. Popov, în relatarea călătoriei pe care a făcut-o cu părintele Ioan de Kronstadt în anul 1890, de la Arhanghelsk la Moscova, povesteşte că, pe când poposiseră într-un loc, doi ţărani puternici i-au adus o femeie legată de mâini:
„Era încordată ca un arc şi-şi arunca furioasă privirea în toate părţile. Chipul său avea o expresie înfricoşătoare. Îndată ce au adus-o în faţa părintelui Ioan, a început să latre ca un câine. Atunci părintele şi-a pus mâna stângă pe capul ei, în timp ce cu mâna dreaptă îi făcea cruce, spunând versetul: «A înviat Dumnezeu şi s-au risipit duşmanii Săi». Totuşi, urletele femeii erau din ce în ce mai înspăimântătoare.
Toţi am fost cuprinşi de groază şi uimire. Părintele era aprins la faţă şi, vădit, era neclintit în voinţa sa. Picături mari de sudoare îi broboneau fruntea. Era evidentă lupta duhovnicească pe care o dădea.
La un moment dat, urletele au început să slăbească. Bolnava a suspinat profund. Deodată şi-a îndreptat trupul, chipul i s-a luminat şi, cu lacrimi de bucurie în ochi, a căzut la picioarele preotului, mulţumindu-I Domnului. Se spune că era chinuită de demoni de ani de zile.”
(Ioan de Kronstadt)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

VREDNICIE ŞI ÎNVREDNICIRE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.1/2003

Începem să ne întrebăm din ce în ce mai des în ce măsură cuvinte ca „vrednicie” şi „învrednicire” îşi mai fac loc în vocabularul societăţii contemporane atât de secularizate dar, în acelaşi timp, atât de însetată de misterul sacrului.

S-au făcut, de-a lungul timpului, o mulţime de studii ce încercau să găsească „sâmburele” acestui „sentiment religios” care domină sufletul omenesc, chiar dacă omul nu şi-1 poate explica. În cele mai multe cazuri, această predispoziţie spre bine, este îngrădită de teama de-a nu fi consideraţi „slabi”, de grija de a apărea în faţa semenilor altfel de cum suntem în interior. Şi această frică este rezultatul nu doar a unei educaţii precare ci mai ales a unei îngrădiri voite a libertăţii date de Dumnezeu la Creaţie, a unei autolimitări, ce nu ne lasă să ne privim ca întreg ci ne descompune în părţi, lipsindu-ne total de orice viziune concretă asupra lumii.

Citeste mai departe…

Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

Reporter: Părinte Arsenie, ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arsenie: Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, o stare care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare.

Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă continuă care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor.

Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi.

Eram într-o anumită relaţie şi cu părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în acelaşi lot - el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost - puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat.

Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud.

Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi.

Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Citeste mai departe…

Taranca Teodosia
Preotul I. Ornaci ne-a povestit felul în care părintele Ioan de Kronstadt a vindecat o femeie demonizată, la 14 martie 1902, în Sankt Petersburg, în biserica metocului Mănăstirii Leuşenski.
„Îndată ce auzea clopotul bisericii, tânăra ţărancă Teodosia, ce trăia în satul Zeleznova, cădea jos, striga şi se lovea. Invocând diferite motive, evita să se ducă la slujbă şi, când se întâmpla să se ducă la biserică, în clipele cele mai sfinte, avea aceleaşi manifestări demonice.
Părinţii ei au hotărât să ceară ajutorul părintelui Ioan. La o Sfântă Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, au apropiat-o de Sfântul Potir. Femeia închise ochii şi începu să urle cu furie. Faţa ei îi îngrozea pe toţi! Trei bărbaţi puternici se străduiau să o ţină.
Părintele Ioan a întrerupt Sfânta Împărtăşanie, şi-a pus mâna peste bolnavă, şi-a îndreptat privirea pătrunzătoare spre ea şi, cu asprime, a zis:
- În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, satană, să ieşi din această femeie!
A repetat această poruncă de mai multe ori… În biserică domnea o tăcere desăvârşită. Răsuna doar glasul poruncitor al sfântului:
- Să ieşi de îndată! Ieşi neîntârziat!
Se auzea chiar şi diavolul, grăind prin gura bolnavei:
- Voi pleca. Plec îndată.
Toate acestea au durat câteva minute. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Bolnava respira greu, stând cu ochii închişi. După ce bărbaţii i-au dat drumul, părintele Ioan a spus de trei ori:
- Deschide ochii!
Femeia a deschis ochii cu mare greutate. Atunci părintele i-a poruncit să se închine. Femeia s-a închinat, prima oară cu greutate şi-apoi cu uşurinţă. Părintele o întrebă:
- Cum te cheamă?
- Teodosia, răspunse femeia, făcându-şi cruce fără probleme.
După acestea, părintele a chemat-o să se împărtăşească, iar ea, fără nici un ajutor, s-a apropiat liniştită şi s-a împărtăşit cu vrednicie cu Sfintele Taine.
- Femeia este vindecată, le spuse părintele Ioan celor ce întrebau dacă ţăranca va mai fi tulburată în viitor de diavoli”.
(Ioan de Kronstadt)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Vrăjile neputincioase

O văduvă pe nume Zoe avea doi fii, pe Dimitrie şi Arsenie. Arsenie suferea de o boală cumplită. Toată faţa i se umflase şi suferea de dureri groaznice. Văduva suferea alături de el şi se jelea. Atunci Dimitrie îi spuse:
- Fratele meu nu se va tămădui, până nu ne vom duce în Olimp, unde se nevoieşte avva Dionisie.
- Mergeţi, îi răspunse mama.
Aşadar, l-a dus pe fratele său la Sfântul Dionisie, care l-a primit cu multă dragoste. După ce s-a rugat fierbinte, l-a uns cu mir sfinţit pe faţă şi, după câteva zile, tânărul s-a făcut bine.
După ce s-a vindecat, Arsenie a vrut să mai stea câteva zile la mănăstire. Văzând acolo viata îngerească pe care o duceau fraţii, a voit să se călugărească şi el. Şi, sfătuindu-se cu fratele său Dimitrie, a îmbrăcat rasa.
Aflând maica sa ce hotărâre luase Arsenie, era să moară de supărare. Atunci, o femeie a îndemnat-o să se ducă la vrăjitoare.
Vrăjitoarea a încercat să trimită duhurile viclene la mănăstirea Sfântului Dionisie, ca să-l silească pe Arsenie să plece de-acolo. Însă diavolul nu s-a putut apropia de mănăstire. Puterea dumnezeiască aflată în acel loc şi în sufletul sfântului îl împiedica.
Văzând aceasta, se năpusti asupra mamei lui Arsenie, o apucă de gât şi-i strigă:
- De ce m-ai trimis la acel ascet? Nu ştii că nu mă pot apropia de el? Acum îţi vei primi răsplata pentru ce-ai făcut. Şi începu să o bată fără milă. Îngrozită, femeia începu să strige de durere. Se adunaseră toţi vecinii, întrebând ce se întâmpla, îndată ce a scăpat din mâinile diavolului, femeia fu nevoită să mărturisească adevărul. Apoi trimise imediat pe cineva şi îl rugă pe sfânt să se roage pentru ea şi să o ierte.
Sfântul Dionisie veni în casa femeii şi, plin de dragoste, o iertă, se rugă fierbinte pentru ea şi îi vindecă rănile pricinuite de diavol.
După această minune, s-a petrecut alta, încă şi mai mare. Mama celor doi tineri preţui şi iubi atât de mult schima îngerească, încât hotărî să se călugărească şi ea! Deopotrivă făcu şi băiatul ei cel mare, Dimitrie.
(Sfântul Olimpului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor