ICOANA - Căutăre şi regăsire

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/1994

Artele bizantine au influenţat dezvoltarea artelor bisericeşti din regiunile în care a pătruns Ortodoxia şi peste tot, în concepţia ortodoxă, arta religioasă mijloceşte comunicarea dintre credincios şi Dumnezeu.

Sfântul Ioan Damaschinul definea icoana într-un mod original: „ceea ce este cartea pentru cei ce ştiu să citească este icoana pentru cei care nu ştiu; ceea ce e cuvântul pentru auz este icoana pentru văz”. În acest fel simplu, Sf. Ioan Damaschin arăta rostul pe care icoana îl are în contextul vieţii cotidiene.

Expusă într-un muzeu icoana ne îndeamnă la admiraţie estetică şi artistică, iar aflată, în biserică, în contextul celebrităţii liturgice, ea ne cheamă la rugăciune. Ea ne aduce aminte de Hristos şi actualizează continuu prezenţa şi iubirea Sa pentru lumea la a cărei creaţie a fost părtaş.

În decursul veacurilor, prezenţa icoanelor în cadrul liturgic a adus multe dispute în sânul Bisericii şi a constituit tema ultimului Sinod ecumenic. Potrivit hotărârilor acelui Sinod ţinut la Niceea între 24 septembrie şi 13 octombrie 787, Biserica Ortodoxă cinsteşte pănă-n ziua de azi icoana ca simbol şi regăsire în Hristos.

Pentru că foarte puţini credincioşi au avut posibilitatea să cunoască o parte, măcar, din învăţăturile ce s-au fundamentat la acel sinod în ce priveşte icoana, şi pentru că multe secte găsesc fel şi fel de „argumente” pentru a ignora prezenţa acesteia în sfintele Biserici, redăm fragmentar câteva idei conţinute în actul semnat cu prilejul recunoaşterii icoanei ca obiect de cult. „Urmând dumnezeieştile învăţături ale Sfinţiilor Părinţilor noştri şi ale Tradiţiei bisericeşti universale, rânduim ca chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinţite, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi la drum; aşa şi cinstitelor şi sfintele icoane, zugrăvite în culori şi din pietre scumpe şi din alta materie potrivită făcute.(…) Căci cinstirea care se dă chipului, trece la prototip, şi cel ce se închină icoanei, se închină fiinţei închipuită de ea. Astfel se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri; aceasta este Tradiţia Bisericii universale, care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului.”

Recunoscând şi acordând icoanelor cinstea ce li se cuvine. Biserica Ortodoxă n-a admis în cultul său icoanele sculptate nici statuile, ci numai icoanele pictate. Precizările dogmatice se degajă din icoană însăşi, prin evidenţa ei, luminoasă, din uimitoarea sa viaţă în care poate fi observat pas cu pas dinamismul Tradiţiei.

Sfântul Ioan Damnschinul a fost unul dintre cei mai înverşunaţi luptători împotriva celor ce prigoneau „Biserica lui Hristos” întinând cinstirea sfintelor icoane, şi lui i se recunoaşte meritul de a fi concluzionat rostul pe caro îl au sfintele icoane şi rolul de care se bucură în cadrul sfintei Biserici. Astfel sunt denumite patru roluri: pedagogic - didactic; estetic - de împodobire; cultic - de necesitate liturgică şi haric - de mijlocire a darurilor dumnezeieşti.

Icoana ne pune în legătură directă cu Dumnezeu, este de fapt un memorial actualizator al lui Hristos care ne îndeamnă la recunoştinţă şi mulţumire. Ea ne aminteşte că viaţa noastră are o traiectorie transcendentă, la care noi suntem chemaţi să răspundem. Ea devine un antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi îndepărtării de EI. Credincioşii ortodocşi nu limitează prezenţa icoanelor în Biserică, ci le expun şi cinstesc şi în casele lor. Multe dintre aceste case au în colţul dinspre răsărit un fel de mic iconostas, ceea ce face ca familia să fie înţeleasă ca o „ecclesia domestica”, adică o biserică familială.

Icoana aminteşte bisericii că Hristos este prezent în mijlocul ei, a comunităţii euharistice sau liturgice adunată în numele Lui: „Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu adunat în mijlocul lor.”(Mt. 18,20)

Icoanele sunt venerate ca ferestre spirituale, vizibile, ale prezenţei nevăzute a Hristos. Icoana nu este Hristos însuşi, oricare dintre sfinţii reprezentaţi, dar aaminteşte că aceştia ne caută aici şi acum, pururea prezenţi în lume alături de noi şi că doresc să intre în relaţie vie, spirituală şi iubitoare cu cei care-i acceptă prin credinţă. Iată cum icoana se integrează în pedagogia harică a credinţei pentru că ea sensibilizează sufletul în vederea întâlnirii personale ,,faţă către faţă” cu Hristos. Poate fi vorba aici de un sinergism, de o măsurarea puterii omului de invocare a divinităţii. Icoana nu face altceva decât să fie martora rugăciunii noastre către Dumnezeu, să fie locul de regăsire a chipului sfânt către care noi suntem datori să-i urmăm prin asemănare.

Prin icoane, divinul creştin devine o realitate şi el impune icoana ca un fenomen specific dogmatic constituind un mijloc de interiorizare religioasă a bucuriei, evlaviei şi a încrederii.

Chiar apusenii recunosc că în iconografia ortodoxă se descoperă valori profunde; icoana nu e numai un îndrumător pedagogic, nu este numai o specie mistică-liturgică, şi nici numai teofania celor nevăzute, ci este prilejul pentru realizarea contactului sufletesc dintre Dumnezeu şi Sfinţii Săi cu credincioşii, precum şi a acestora cu Creatorul. În faţa icoanelor se trezeşte sufletul credinciosului spre meditaţie asupra celor veşnice şi se realizează comuniunea din credincios şi Dumnezeu în vederea mântuirii.

Prin tot ce reprezintă ea, icoana este permanentă căutare spre Adevăr şi Lumină dumnezeiască, iar modul în care noi o primim şi o cinstim în sufletele noastre ne face să o regăsim în Hristos şi să ne împărtăşim din izvorul bucuriilor Sale.