MÂNTUIREA DIN PERSPECTIVA VIEŢII VEŞNICE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 9-10/1994

Orice cititor mai avizat ar putea descoperi în titlul formulat esenţa aceleiaşi probleme: - viaţa veşnică văzută ca mântuire, iar mântuirea văzută ca izvor al celei veşnice.

Am putea observa că întreaga noastră viaţă de trăire religioasă are ca principal scop, sau ar trebui să aibe, grija pentru mântuirea sufletului. La atât se poate reduce învăţătura de credinţă a Bisericii, toată truda ascetică a Sfinţilor Părinţi şi toate eforturile noastre în această lume dacă avem conştiinţa vieţii veşnice. Fără această conştiinţă mântuirea nu ar avea nici un sens sau după cuvântul Sf. Scripturi „ar fi zadarnică”, căci spune Sf. Ev. Marcu: „Ce va folosi omului de a dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său?” (Mc. VEI, 36-37).

Mântuirea ne apare ca eliberare din robia păcatului şi a morţii pentru dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu, adică în unire cu El. Aici trebuie găsit raportul între mântuire şi viaţa veşnică. Condiţia eliberării de păcate şi, implicit, de moarte ne conduc la încununarea finală - dobândirea vieţii veşnice prin actul mântuirii.

Ce presupune acest „act de mântuire” pentru viaţa creştinului? V-aş putea răspunde foarte simplu: har dumnezeiesc, credinţă şi fapte bune. Acestea sunt cuvintele care profilează chipul omului îndumnezeit.

Eu, însă, aş vrea să complic un pic lucrurile şi să mă opresc asupra „idealului religios al Răsăritului” (cum îl definea marele teolog rus, trăit în exil, Paul Evdokimov), acea stare de îndumnezeire a omului primeşte chipul mântuitor.

Prin Tainele şi Liturghiile ei, Biserica este locul acestei metamorfoze, adică al acestei îndumnezeiri, care atestă viaţa divină în universul uman.

Întrega gândire patristică enunţă că „Dumnezeu, s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu” arătând dimensiunea axiologică la care este chemat omul. El poate deveni „prin har ceea ce Dumnezeu este prin fire” participând la viaţa divino - liturgică a Bisericii.

După chipul euharistie (al pâinii şi al vinului) omul devine - prin lucrarea Duhului Sfânt - o părticică din natura îndumnezeită a lui Hristos, adică un candidat la mântuire - ceea ce nu se poate realiza fără Hristos; El este cel ce ne-a făcut-o posibilă prin întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Sa.

Prezenţa lăuntrică a lui Hristos este în orice om botezat. În Hristos şi prin Hristos Dumnezeu îi este omului mai aproape decât poate omul să-şi fie însuşi (P. Evdokimov). Este cunoscută multora sintagma „Sunt om după fire, dar Dumnezeu după har”. Aceasta este condiţia la care ne cheamă Dumnezeu şi aceasta este puntea care ne conduce la viaţă veşnică prin mântuire.

Viaţa noastră trebuie să ducă la un act de unire cu Dumnezeu, de întâlnire personală cu Hristos care vorbeşte în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Nu mai avem dreptul să vorbim doar despre Hristos ci ni se cere să devenim una cu Hristos transformându-ne în loc al prezenţei Cuvântului Său.

Această transformare lăuntrică a noastră se poate realiza numai în măsura în care facem să rodească în sufletele noastre fructul unei iubiri dezinteresate care se dăruieşte pe de-a-ntregul şi fără reţineri faţă de cei din jur.

Să fim în stare să rostim nu atât datornicul „te iubesc pentru a te mântui”, care implică o anumită condiţionare, ci declaraţia curată, pornită din inimă „te mântuiesc pentru că te iubesc” (Paul Evdokimov).

Semnul după care se cunosc ucenicii lui Hristos este iubirea, nici măcar dreptatea, ci doar iubirea. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul”.

Mântuirea din perspectiva vieţii veşnice o reprezintă îndumnezeirea omului, prin dragoste.

Aş fi bucuros dacă, o parte măcar, din cuvintele mele ar trezi în dumneavoastră noi întrebări lăuntrice, căci, după expresia părinţilor filocalici: „în amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi pentru dragoste”, adică pe măsura celor pe care i-am iubit pe pământ.

Să încercăm să facem din viaţa noastră o continuă rugăciune în dragostea de Dumnezeu pentru aproapele nostru, să căutăm omul din perspectivă hristologică şi să ne regăsim împreună într-o continuă doxologie liturgică, cântând în inimile noastre: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire”.