ASISTENŢA RELIGIOASĂ ÎN MINISTERUL DE INTERNE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.2/2002

Numeroase documente atestă prezenţa preoţilor în sistemul internelor. Putem aminti, încă din secolul al XIX-lea, de această prezenţă. Astfel, în 1860, preotul Nicolae de la biserica Ienei a fost numit la pompierii din Capitală, care nu avuseseră până atunci preot. La Spitalul oştirii din Bucureşti, în locul preotului Ioanichie, care a decedat în 1863, a fost numit preotul Stoian, de la biserica Schitu Măgureanu care era şi duhovnicul Temniţei capitalei. În acelaşi an (1863), preotul Costache Mirodat a fost numit la corpul grănicerilor – cordonul Dunării. Protosinghelul Silvestra a fost numit la Regimentul 2 – lănceri din Iaşi, în locul preotului Vasile, care a fost trecut la Regimentul de pompieri din acelaşi oraş. Dintre preoţii de „polc” (militari), numiţi în timpul lui Al. I. Cuza ca fiind „preoţi duhovnici ai ostaşilor şi confesori militari”, au provenit o seamă de străluciţi arhierei (cf. Constantin Gheorghe).

Nu voi stărui asupra rolului pe care l-au avut preoţii în structurile militare şi nici importanţa cu care era gândită colaborarea dintre Biserică şi Ministerul de Interne. Amintim doar că în legea asupra organizării Poliţiei Generale a Statului din 1903 se prevedea (art. 29) „asistenţa unui preot” la depunerea jurământului, iar în Legea din 21 iulie 1929, la art. 78, se preciza expres că formularul de jurământ trebuia să fie semnat şi de preotul care a asistat. Acelaşi lucru era menţionat în Regulamentul Legii şi Statului Jandarmeriei Rurale din martie 1931: la art. 85 se preciza că „Jurământul de jandarm se primeşte de comandantul de legiune pentru jandarmi angajaţi, iar pentru ofiţeri, de inspectorul general, în faţa preotului Jandarmeriei, iar la art. 108 se specifica faptul că „formularul de jurământ, subscris şi de preotul care a asistat, se va păstra la cazier”.

În Regulamentul nr. 32 pentru şcolile de jandarmi rurali (29 iulie 1930), de pildă, cursul numit „Educaţia morală” se făcea de „comandantul companiei şi ofiţerii ajutori, ori de câte ori se dă ocaziune, iar de preotul garnizoanei se ţin conferinţe morale de două ori pe lună”.

Trebuie menţionat că numai o cercetare minuţioasă în arhive poate să facă distincţie între preoţii care acţionau în structurile care fac parte astăzi din Ministerul de Interne şi cei din armată. Emulaţia preoţilor între aceste două structuri se datora, în primul rând, educaţiei religioase a societăţii. Apelul la preoţi se făcea direct, iar în structurile cu caracter pur militar, cum era de pildă jandarmeria care, potrivit legii, era subordonată Internelor, Justiţiei şi Ministerului de Război, intra în colaborare, în această direcţie, pe linia celor legiferate pentru Armată. Acest fapt se desfăşura atât în ce priveşte ceremonialurile militare cu ocazia depunerii jurământului cât şi la unele sărbători când era necesară prezenţa preotului sau când era solicitat pentru o conferinţă sau spovedanie.

Un rol important l-a jucat Episcopia Armatei care a constituit expresia cea mai înaltă a legăturii dintre structura militară şi Biserică. Ea a încercat să reglementeze poziţia preotului în structurile militare contribuind la o mai bună comunicare la nivelul instituţiilor.

După al doilea război mondial activitatea preoţilor militari a început să fie îngrădită şi îndrumată spre propagandă. Mi-e greu să amintesc de inepţia instrucţiunilor pe care le primeau preoţii, de pildă, pentru colinde şi Anul Nou: „se va căuta a se introduce urări politice pentru propăşirea democraţiei româneşti şi pentru prosperitatea ţării şi a poporului, pentru unire şi înfrăţire”, (cf. Constantin Gheorghe, Din istoria asistenţei religioase în Ministerul de Interne). Cu timpul religia a fost înlocuită cu educaţia politică.

Deşi în 1949 Poliţia şi Jandarmeria au fost desfiinţate. Biserica Ortodoxă a rămas constantă în grija pentru cei din structurile militare stipulând chiar în Statutul de Organizare şi funcţionare a B.O.R. din 1951, la art. 135: „Membrii clerului, preoţi, diaconi şi cântăreţi, sunt obligaţi a acorda asistenţă şi servicii religioase ostaşilor, ori de câte ori li se va cere”.

Nu pot să nu amintesc aici de importanta contribuţie a preotului profesor Constantin Nazarie, ales de Sfântul Sinod în 1915 ca şef al asistenţei religioase din marele Stat Major care s-a achitat cu succes de sarcinile ce i-au fost atribuite în timpul campaniei militare din 1916-1918 (vezi excelenta lucrare de documente: Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916­1918). De remarcat minuţiozitatea şi rigurozitatea cu care alcătuieşte „Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor la armată” în care insistă asupra stărilor de criză: mobilizarea şi vremea de război. Ar fi fost interesant de văzut cum ar fi alcătuit regulamentul pentru starea de pace, care, cu toate că îl avea în plan de elaborat, nu a fost agreat de către marele Stat Major al Ministerului de Război. Motivele pot fi întemeiate.

Chiar dacă personalitatea preotului Constantin Nazarie este aproape necunoscută, din păcate, preoţilor aflaţi în structurile militare îndrăznesc să insist asupra modului stăruitor şi tenace cu care părintele a biruit, la vremea sa, atât îndărătnicia unor comandanţi cât şi greutăţile întâmpinate la nivelul eparhiilor. Erau greutăţi inerente oricărui început. De pildă, la 22 mai 1916, adresa un raport către preşedintele Sfântului Sinod prin care atrăgea atenţia asupra faptului că nu poate cunoaşte preoţii mobilizabili înainte de declanşarea acţiunii.

Modelul său de atitudine ar trebui readus în discuţie pentru a putea reglementa poziţia preotului în aceste structuri militare nu doar la nivelul intenţiilor ci prin punctarea corectă a necesităţilor ce ar aduce imaginea preotului la locul său firesc. După revoluţia din decembrie 1989 s-a reluat legătura dintre structurile militare şi Biserică, fiecare căutând crearea unui cadru organizat pentru reînnodarea tradiţiilor. Ministerul de Interne s-a mulţumit, într-o primă fază cu prezenţa preoţilor la momentele mai importante ale instituţiei, între care depunerea jurământului de către noile contingente, primirea Drapelelor, zilele armelor, aniversările unui număr de ani de activitate sau absolvirea cursurilor unor noi promoţii, într-o fază următoare s-a semnat un protocol între Patriarhia Română şi Ministerul de Interne în urma căruia a fost creat Serviciul Asistenţă Religioasă condus de părintele Niculae Constantin.

În noiembrie 2000 a fost promulgată legea nr. 195 privind constituirea şi organizarea clerului militar în scopul satisfacerii cerinţelor spiritual – religioase ale militarilor. Cu toate că legea are deja o vechime ea nu a fost aplicată încă în Ministerul de Interne. Se spune că sunt încă mulţi „binevoitori” care nu sesizează, mersul istoriei, care încearcă să convingă de ineficienta acestui serviciu de asistenţă religioasă cu toate că ei nu cunosc nici măcar abecedarul credinţei şi nu înţeleg sfera de activitate a preotului. Deschiderea spre cele bisericeşti este pentru mulţi doar o faţadă, o problemă de imagine pe care o rezolvă într-un mod simplist. Dacă ar fi înţeleasă, în adevăratul sens, prezenţa preotului în această structură, dacă ar fi lăsat să-şi facă treaba aşa cum ştie şi se cere, ca pentru Dumnezeu, am vedea soldaţi mai responsabili şi ofiţeri mai cuviincioşi, nu de dragul oamenilor ci de cel al Lui Dumnezeu. Un soldat fără frică de Dumnezeu, în care nu vrei să cultivi nici un sentiment religios, este un soldat nu doar fără Dumnezeu ci şi fără patrie sau respect faţă de comandant. Doar credinţa te poate face responsabil pentru că nu poate fi vorba de conştiinţă fără Dumnezeu.

Lipsa preoţilor din Ministerul de Interne şi nealinierea celor existenţi la legile în vigoare îmi pun un mare semn de întrebare asupra modului în care societatea postdecembristă şi-a ales oamenii care să o reprezinte. Situaţia prezentă se datorează şi unei anumite doze de dezinteres ce se poate observa în structurile responsabile din cadrul Patriarhiei Române. Această situaţie de pionierat ar putea fi gestionată cu mai multă responsabilitate dacă s-ar înţelege importanţa şi necesitatea prezenţei preotului nu doar ca imagine ci ca mărturisitor al adevărului evanghelic. Implicarea preotului în viaţa unităţii nu depinde numai de el. Sunt o serie de factori despre care nu vorbim prea des. În rigurozitatea unor legi militare el poate intra doar acolo unde este chemat, e asemeni lui Hristos care bate la toate uşile dar intră doar acolo unde i se deschide.

Societatea modernă încă nu-1 poate percepe pe preot ca pe un înţelept poate şi pentru că de foarte multe ori preoţii nu-i dau acest prilej. Dar îndemnul Mântuitorului rămâne veşnic: „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”.

Prezenţa Bisericii într-o unitate militară nu poate fi doar de natură muzeistică. Ea e vie printre credincioşii săi, ea este laboratorul în care se pregătesc sufletele şi trupurile pentru a-L întâlni pe Hristos, pentru a ne putea hrăni cu o bucăţică de Rai.

Cât de multe sunt îndatoririle din Legea clerului militar! Şi ce frumos ar fi să le putem împlini în cadrul unităţilor pe care le slujim. Nu suntem încă pregătiţi pentru această colaborare pentru că nu ne-am acomodat unii cu alţii.

Cred că avem nevoie de o Episcopie a Armatei care să rezolve la nivelul instituţiilor nu numai drepturile preoţilor ci să vegheze şi la împlinirea îndatoririlor pentru că, doar prin ele, vom putea fi mai aproape de cei pe care îi păstorim şi care, din păcate, n-au fost educaţi spre a ne înţelege menirea prin fiinţă şi nu doar prin bunăvoinţă.

Chiar dacă la nivelul Ministerului de Interne nu s-a găsit, până în prezent, cadrul de aplicare a legii clerului militar şi nici nu s-a dorit să se înţeleagă eficienţa preoţilor din această structură militară, iată că, în cadrul Jandarmeriei Române, au început să apară primele semne concrete ale unei colaborări pe care aş fi dorit-o cât mai lungă. Amintesc aici de primele biserici care au început să se construiască în cadrul comandamentelor teritoriale şi judeţene ale jandarmilor. Nu pot să nu amintesc de frumoasa biserică de lemn din cadrul cazarmei Băneasa distrusă, din păcate, în urma unui incendiu, de biserica ortodoxă construită la CU. Fălticeni, de cea de la C.J.T. Craiova; de cea în curs de finalizare de la Şcoala Militară de Subofiţeri Jandarmi de la Drăgăşani precum şi capela de rugăciune de la C.J.J. Caraş-Severin. La C.I.J. Orăştie biserica se află în faza de aprobare a execuţiei lucrărilor. În curs de execuţie se mai află un paraclis la C.J.T. Bacău iar la C.J.T. Constanţa biserica e în curs de proiectare. Putem observa că acolo unde există bunăvoinţă lucrurile sunt înţelese şi sprijinite spre binele tuturor.

Se scriu articole de specialitate teologică în revistele Ministerului de Interne. Aş aminti aici de rubrica permanentă din revista Jandarmeriei intitulată „Arma Cuvântului” precum şi importantele cărţi publicate de Editura Ministerului de Interne în domeniul asistenţei religioase, ce ne fac să înţelegem că putem vorbi, cu onestitate, de eficienţa Serviciului asistenţei religioase chiar dacă se mai găsesc încă mulţi dispuşi să-i minimalizeze prezenţa.

Cu toate acestea, se impune în cadrul relaţiilor dintre cele două instituţii un nou protocol care să ţină seama de situaţia reală şi de posibilităţile de viitor. Relaţia dintre cele două instituţii nu se poate baza pe vremelnicia şi mofturile oamenilor. Ea ţine de valorile unei societăţi ce se declară, astăzi, democratică.

Cred că este absolut necesară reînfiinţarea Episcopiei Armatei care să pătrundă în întreaga complexitate a mediului militar şi să contribuie la eficientizarea misiunii pastorale în rândul cadrelor militare şi a ostaşilor. Prezenţa ei nu ar fi simbolică, ci ar angaja Biserica într-un spaţiu misionar neexplorat îndeajuns până în prezent. Şi nu în ultimul rând. această episcopie ar reglementa poziţia preotului în structurile militare dându-i un plus de siguranţă în acţiunile sale şi, în acelaşi timp, veghind ca misiunea lui să o facă cu toată conştiinciozitatea şi ascultarea, faţă de ierarh şi biserică.

O altă prioritate a Serviciului Asistenţei Religioase din cadrul Ministerului de Interne o reprezintă scoaterea acestuia de sub tutela Direcţiei Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport unde, în prezent, funcţionează artificial datorită incompatibilităţii dintre cele două servicii. Serviciului de Asistenţă Religioasă trebuie să i se dea independenţa de a lucra după normele sale canonice care ţin implicit seama de legile statului. Iar atâta vreme cât Ministerul de Interne nu ţine seama de legile în vigoare ar fi imoral să pretindă, prin anumiţi slujitori ai săi, ca serviciul de asistenţă religioasă să se subordoneze unei Direcţii ce nu-1 reprezintă. Eficienţa serviciului de asistenţă religioasă ar trebui urmărită în condiţiile în care s-ar crea transparenţa necesară preotului spre a putea lucra direct cu soldatul în termen, căruia să-i insufle sentimentul religios ce vine dintr-o cuminţenie a duhului, foarte greu de dobândit în zilele noastre, şi, mai ales, prin continua disponibilitate spre dialog, cu timp şi fără timp, faţă de cadrele militare cărora să le inspire sentimentul încrederii şi al respectului faţă de haina pe care o poartă fiecare.

Acestea ar fi premisele principale spre calea unui nou protocol ce ar aborda, mai realist, relaţia dintre cele două instituţii ţinând cont de realitatea existentă. Din acest punct putem gândi o evoluţie mai firească a legăturii dintre biserică şi Ministerul de Interne, insistând pe alte aspecte care ar dezvolta, treptat, înţelegerea rolului preotului în aceste structuri şi realitatea dimensiunii spirituale româneşti. Abia după ce aceşti paşi vor fi clarificaţi, fără ambiţii sau patimi personale, relaţia va decurge firesc şi nu vom mai fi obligaţi să lucrăm doar pentru „imagine” ci ne vom regăsi vocaţia liturgică în cei pe care îi păstrăm vremelnic.

Va trebui să treacă, însă, o generaţie de preoţi militari ca lucrurile să intre în firescul lor iar aceştia să poată fi poziţionaţi structural în cele două instituţii pe care le slujesc deopotrivă. Trăiesc cu sentimentul că în momentul de faţă prezenţa preotului în aceste structuri nu este înţeleasă de nici una dintre instituţiile pe care le reprezintă.

Pentru o privire unitară şi soluţionarea diverselor probleme cu care se confruntă preoţii acestor structuri ar fi necesară organizarea unor întâlniri lunare sau trimestriale în care să se analizeze diferite cazuri; s-ar putea iniţia colocvii anuale de conferinţe pe teme de actualitate în care să se precizeze poziţia bisericii, s-ar putea organiza o „săptămână de rugăciune” cu caracter ecumenic şi întâlniri permanente cu soldaţii în termen.

Proiecte ar fi destule dar pentru toate acestea e nevoie de o mentalitate nouă în care motivaţia şi transparenţa să nu rămână doar concepte de imagine ci să facă parte din realitate.

În ciuda tuturor eu sper într-o vreme mai bună.