Povestea zilei, 23-04-2010 – “Şarpele bătrânului Isaac”

Povestea zilei 1 Comentariu

Şarpele bătrânului Isaac

Bătrânul Isaac, călugăr la Mănăstirea Dionysiou (1850-1932), avea drept prieten un şarpe cumplit, de care nu se despărţea niciodată. Şarpele era lung de vreun metru şi jumătate, din cei cunoscuţi la Sfântul Munte sub numele de „alafiaţi”.
În cei doi ani cât a stat părintele Isaac la cuptorul de pâine al mănăstirii, şarpele nu s-a dat dus de lângă el. Părintele îi pregătea mâncare din terci de făină, îngrijindu-l fără teamă. Însă şi şarpele îl slujea cu credinţă pe părintele Isaac, la care „făcea ascultare”! Fără milă vâna toţi şoarecii care dădeau târcoale cuptorului. Şi într-atât se obişnuise cu părintele, încât se suia în sărăcăciosul său pat de lemn, dormind liniştit alături de el, adunat covrig.
– Când l-am văzut prima oară, povestea stareţul Gavriil, cum se târa pe la cuptor, m-au trecut toate sudorile! Însă bătrânul Isaac se purta cu şarpele atât de firesc, de parcă ar fi fost în rai.
– Părinte Isaac, îl întrebau temători ceilalţi părinţi, la ce-ţi trebuie şarpele ăsta aici la cuptor?
– E bun şi, unde mai pui, nu face nici un rău! Nu vă temeţi de el, căci nu face decât să omoare toţi şoarecii!
Cât timp a stat la cuptorul de pâine, şarpele nu s-a despărţit de părintele Isaac. Însă îndată ce-a plecat părintele de-acolo, a dispărut şi şarpele, luând, probabil, calea muntelui.
(Isaac Dionisiatul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

Călător pe pământ românesc – o noua carte Klaus Kenneth

Anunturi, Klaus Kenneth 3 Comentarii

Călător pe pământ românesc

o noua carte Klaus Kenneth

În curând, la Editura Agnos va apărea un nou volum purtând semnătura lui Klaus Kenneth. Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de jurnal reprezintă o carte-dar a autorului pentru cititorul român, oferită în preajma noului său turneu în România.

Structurată în două părţi (De ce sunt ortodox şi Călător pe pământ românesc), volumul inserează o serie de convorbiri realizate cu Klaus pe vremea şederii sale în România, din toamna trecută, precum şi un Jurnal al călătoriei sale, înfiripat în acele zile, cu amănunte de o savoare extraordinară.

Convorbirile, realizate de Romeo Petraşciuc şi Raluca Toderel, sunt grupate sub genericul De ce sunt ortodox, având ca titluri-reper formulări de genul: „Calea Ortodoxiei este drumul regal”, De ce Ortodoxia, Părintele Sofronie şi fascinaţia dragostei lui Hristos, „Au venit demonii şi mi-au dat puterile căutate şi dorite”, În ghearele morţii trupeşti şi sufleteşti, „Dumnezeul nostru nu e fitecine”.

Cea de-a doua parte e o frescă de o suavitate aparte a primului contact al lui Klaus Kenneth cu România, din toamna anului trecut, pagini în care autorul se dezăluie cititorului extrem de familiar cu poporul în mijlocul căruia şi-a dus mărturisirea vreme de trei săptămâni. Detalii luminoase, punctări de o francheţe şi luciditate dezarmante, într-un stil inconfundabil de bucuros, fac din aceste pagini unele ce se abandonează lecturii cu o voluptate aleasă, pilduitoare.

„Cunosc destul de bine lumea – spune Klaus în finalul acestei lucrări – şi cred, acum, că românii sunt cel mai evlavios popor de pe pământ, care nu vede nicio diferenţă între bisericesc şi lumesc.

Fie ca Dumnezeu să apere această credinţă şi să o întărească. Fie ca El să preschimbe superstiţiile în credinţă ortodoxă. Fie ca El să îi scoată, în timpul Liturghiei, pe oameni din timp şi din spaţiu. Aici, la Liturghie, mă simt bine şi liber, mă simt acasă, iar inima mea tânjeşte plină de bucurie spre momentul împărăşirii. Fără aceasta, restul nu ar fi decât „spectacol mort”! Dar nu, aşa ceva nu s-ar potrivi României! Credinţa moartă nu e credinţă ortodoxă! Simt adânc în mine că aparţin şi eu acestui loc, că, într-un anumit fel, sunt şi eu român, că sunt una cu ei şi că fac parte din poporul lor. E un lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Aceasta este Ortodoxia!

Dumnezeul meu, cât sunt de fericit pentru întreaga călătorie! Aici nu rămâne decât o singură posibilitate: reîntoarcerea!

Dumnezeu să binecuvânteze România!”

Cartea e tradusă din limba germană de Raluca Toderel (traducătoarea volumului Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului) şi va fi prezentă, în curând, în librării.

Povestea zilei, 22-04-2010 – “Ascetul şi căprioara”

Povestea zilei 1 Comentariu

Ascetul şi căprioara

Bătrânul Teofilact a fost unul dintre sfinţii nevoitori ce vieţuiau la Schitul Sfântul Vasile, de la Muntele Athos. Se spune că odată s-a apropiat de coliba sa o căprioară ce avea un picior rupt. Cum stătea căprioara întinsă pe jos, părintele s-a apropiat de ea, vorbindu-i cu multă milă, ca unui om:
– Stai să-ţi leg picioruşul rupt, şi-o să vezi că te faci bine!
Ascultătoare, căprioara a stat liniştită să-i lege piciorul. Bătrânul a luat două beţe, o fâşie de pânză ca faşă, şi i-a legat nefericitei făpturi piciorul rupt, aşa cum ar fi făcut-o un doctor ortoped. Apoi, a mângâiat-o cu blândeţe şi i-a zis:
– Acum du-te, drăguţă, şi Maica Domnului să aibă grijă de tine! Şi mai vino peste treizeci-patruzeci de zile, să-ţi dezleg bandajul.
Într-adevăr, după timpul orânduit de bătrânul Teofilact, căprioara s-a întors la coliba părintelui care i-a desfăcut legătura. Piciorul se tămăduise de-a binelea!
(Gherasimos Menaghias)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

Povestea zilei, 21-04-2010 – “Păsările şi lupii”

Povestea zilei Fara comentarii

Păsările şi lupii

Pe la mijlocul secolului trecut se nevoia în pădurile Optinei, în Rusia, un om binecuvântat, pe numele său Elisei. Părintele Elisei era plin de blândeţe, curăţie, nevinovăţie, simplitate şi adâncă smerenie.
Din prea multă smerenie n-a primit să devină monah, vieţuind cincizeci şi doi de ani ca ucenic! Călugării de la Mănăstirea Optina îl cinsteau foarte tare, numindu-l „părinte”, deşi nu fusese tuns monah.
Însingurat în adâncul pădurii liniştite, unde făcea ascultarea de paznic al pădurii, cufundat în rugăciune, părintele Elisei se lepădase de cele materialnice. Avea atâta har îngeresc, purtându-se totodată ca un copil, încât şi animalele pădurii îl îndrăgeau:
Iarna, când ningea, după ce-şi punea firimituri pe cap, pe umeri, pe barbă şi pe mâini, ieşea afară din chilie şi chema toate păsările să se ospăteze.
Îndată se auzea fâlfâit de aripi în toată pădurea şi felurite triluri de zburătoare vesele. Capul, chipul şi mâinile părintelui se umpleau de păsări. Minunatul pustnic, prietenii săi înaripaţi ce ciuguleau grăbiţi firimiturile şi grăunţele, zăpada ce cădea neîncetat, copacii înveşmântaţi în alb… toate acestea alcătuiau un tablou de-o frumuseţe negrăită! Mulţi fraţi de la Optina, care au văzut din întâmplare această scenă, credeau că este o vedenie dumnezeiască.
Odată, când se avântase în adâncul pădurii, părintelui Elisei i-au ieşit în cale nişte lupi! Fără să-i facă nici un rău, au trecut liniştiţi pe lângă prietenul lor drag! Cu acest pustnic smerit şi paşnic, toate lucrurile şi vieţuitoarele, sălbatice sau domestice, se arătau blânde. Despre unele ca acestea, scrie avva Isaac: „Linişteşte-te lăuntric şi se vor îmblânzi şi cerul, şi pământul faţă de tine!”
(Stareţul Ambrozie)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

Povestea zilei, 20-04-2010 – “Ursul Sfântului Serafim”

Povestea zilei Fara comentarii

Ursul Sfântului Serafim

Odată, o soră de la Mănăstirea Diveevo s-a dus la Sfântul Serafim din Sarov, ce vieţuia într-o pustie îndepărtată. Sora era dezamăgită de viaţa din mănăstire şi atât de neliniştită, încât voia să plece de acolo, unde ascultarea pe care o făcea la bucătărie, o umplea de scârbă. Stareţul mănăstirii îi dăduse binecuvântare să se ducă la Sfântul Serafim să-i ceară sfatul, în pustia unde se nevoia.
Apropiindu-se sora, ce-i văzură ochii? Pustnicul stătea în faţa chiliei sale şi un urs uriaş sta întins la picioarele sale!
– Ajutor, părinte! strigă maica. Ajută-mă, că mor!
Atunci sfântul, alungând ursul, spuse surâzând:
– Nu, maică, încă n-a venit vremea să mori. Mai e mult până atunci. Iar ursul nu numai că nu te va omorî, ci te va distra!
După ce a liniştit-o cu aceste cuvinte, a pus-o să stea pe o buturugă. Ursul veni iar şi se întinse la picioarele sfântului.
„Tremuram din tot trupul, povesteşte sora. Sfântul începuse să dea ursului bucăţi de pâine pe care le scotea dintr-un săculeţ, atât de calm, de parcă hrănea nu un urs, ci un miel. Atunci am mai prins puţin curaj. Cel mai tare m-a impresionat chipul părintelui. Era curat, limpede şi vesel, ca al unui înger. În cele din urmă, când m-am simţit în deplină siguranţă, părintele mi-a dat pâinea rămasă, spunându-mi să hrănesc eu ursul. Eu însă n-am vrut să-i dau ascultare, aşa că i-am spus:
– Nu, părinte, că-mi va mânca şi mâna o dată cu pâinea!
Surâzând, stareţul Serafim zise:
– Măicuţă, crede-mă, nu-ţi va mânca mâna!
Auzind acestea, am luat pâinea şi am dat-o animalului. Aşa m-am mai bucurat hrănind ursul, încât m-am întristat când s-a terminat pâinea. Atunci stareţul mi-a zis:
– Îţi aduci aminte, măicuţă, că un leu îi slujea Sfântului Gherasim, în pustie? Tot aşa şi acest urs îl slujeşte pe sărmanul Serafim. Vezi bine, animalele ne-ascultă! Tu însă, degrabă-ţi pierzi curajul! De ce? Fii răbdătoare, căci veţi avea pricini de bucurie la mănăstire! Vor veni închinători vestiţi, vrând să afle noutăţi despre săracul Serafim. Iar tu, fără şovăire, să le povesteşti pe dată, cum am dat de mâncare amândoi, acestui urs. De-aş fi avut o foarfecă, aş fi tăiat acum puţin din blana lui, ca să ai dovada întâmplării. Te rog, măicuţă, nu-ţi pierde nicicând curajul! În nici o împrejurare!
Atunci, cu multă simplitate, i-am zis:
– Dacă maicile ar fi văzut ursul, ar fi murit de frică.
– Nu îl vor vedea niciodată, răspunse stareţul Serafim.
– Ce tare m-aş întrista, dacă l-ar ucide careva.
– Nimeni nu-l va ucide! Și-n afară de tine nimeni nu-l va vedea.
Atunci m-am gândit în sinea mea: «Cum să mă creadă maicile, când le voi povesti minunea aceasta?» Iar sfântul, citindu-mi gândurile, îmi spuse:
– Să nu spui nimănui nimic din toate acestea până nu vor trece zece ani de la moartea mea.
Abia peste unsprezece ani, măicuţă, vei şti cui trebuie să povesteşti.
Apoi maica s-a întors la Diveevo, cu mai multă râvnă pentru ascultarea sa şi, după un timp, s-a împlinit şi profeţia sfântului.
La unsprezece ani de la moartea Sfântului Serafim, de la strămutarea sa la cele veşnice, maica privea un pictor care îl picta pe stareţ şi, amintindu-şi întâmplarea cu pricina, i-o povesti aceluia, pentru prima dată.
Acest urs îl ajuta de multe ori pe sfântul pustnic, care i-a zis odată:
– Ascultă, Mişa. În loc să sperii oamenii, ia du-te mai bine şi adu-mi ceva, să-mi omenesc şi eu oaspeţii!
Ursul l-a ascultat şi, de îndată, s-a dus în pădure. În scurt timp s-a întors ţinând un fagure cu miere!
(Sfântul Serafim din Sarov)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

Povestea zilei, 19-04-2010 – “Episcopul Atanasie şi broaştele”

Povestea zilei Fara comentarii

Episcopul Atanasie şi broaştele

Sfântul episcop de Hristianoupolis, Atanasios sau Atanasie (+1735), pornind într-o călătorie, a ajuns într-o zi în Peloponez, în Megalopolis. În acel loc se afla o biserică a Schimbării la Faţă şi, lângă ea, un lac mare, plin de broaşte.
Episcopul, după Vecernie, a voit să înnopteze acolo, socotind locul foarte liniştit. Totuşi, îndată ce s-a întunecat, broaştele au început să orăcăie, aşa cum fac în nopţile de vară. Erau mii de broaşte, aşa că orăcăitul lor era asurzitor. Sfântul nu putu să închidă ochii toată noaptea, de zarva broaştelor! A doua zi, după Sfânta Liturghie, preoţii l-au întrebat cum s-a odihnit la ei. Iar el le-a răspuns:
– Ce să vă spun, fiii mei ?!… Atâta gălăgie au făcut broaştele astea toată noaptea, că n-am putut să dorm deloc!
Îndată ce episcopul a rostit aceste cuvinte, broaştele şi-au încetat orăcăitul. Însă, în acele momente, nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmplase, fiindcă ziua broaştele nu fac prea multă gălăgie; noaptea orăcăie cel mai tare.
Cel mai ciudat şi mai uluitor a fost faptul că, de atunci, broaştele n-au mai orăcăit nici ziua, nici noaptea, aşternându-se o tăcere de mormânt asupra întregului lac! Toţi localnicii s-au minunat de aşa întâmplare!
Peste doi ani sfântul a venit din nou, tot pe seară, dar nu a mai auzit orăcăit de broaşte. Amintindu-şi de noaptea nedormită din pricina lor, când vizitase locul ultima dată, s-a mirat de liniştea ce domnea şi, a doua zi dimineaţa, întâlnind un preot, l-a întrebat:
– Ce s-a-ntâmplat cu broaştele care orăcăiau neîncetat, nelăsându-ne nici o clipă de linişte?
– Preasfinţite, răspunse preotul, din ziua în care v-aţi plâns că nu v-au lăsat să dormiţi, nu li s-a mai auzit orăcăitul nici măcar o singură dată.
Atunci sfântul a zis surâzând:
– Aşadar, m-au ascultat binecuvântatele?
Îndată ce a spus acestea, toate broaştele au început iar a orăcăi, ca mai înainte!
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

MÂNTUIREA DIN PERSPECTIVA VIEŢII VEŞNICE

Articole, Cristian Muntean Fara comentarii

MÂNTUIREA DIN PERSPECTIVA VIEŢII VEŞNICE

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 9-10/1994

Orice cititor mai avizat ar putea descoperi în titlul formulat esenţa aceleiaşi probleme: – viaţa veşnică văzută ca mântuire, iar mântuirea văzută ca izvor al celei veşnice.

Am putea observa că întreaga noastră viaţă de trăire religioasă are ca principal scop, sau ar trebui să aibe, grija pentru mântuirea sufletului. La atât se poate reduce învăţătura de credinţă a Bisericii, toată truda ascetică a Sfinţilor Părinţi şi toate eforturile noastre în această lume dacă avem conştiinţa vieţii veşnice. Fără această conştiinţă mântuirea nu ar avea nici un sens sau după cuvântul Sf. Scripturi „ar fi zadarnică”, căci spune Sf. Ev. Marcu: „Ce va folosi omului de a dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său?” (Mc. VEI, 36-37).

Mântuirea ne apare ca eliberare din robia păcatului şi a morţii pentru dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu, adică în unire cu El. Aici trebuie găsit raportul între mântuire şi viaţa veşnică. Condiţia eliberării de păcate şi, implicit, de moarte ne conduc la încununarea finală – dobândirea vieţii veşnice prin actul mântuirii.

Ce presupune acest „act de mântuire” pentru viaţa creştinului? V-aş putea răspunde foarte simplu: har dumnezeiesc, credinţă şi fapte bune. Acestea sunt cuvintele care profilează chipul omului îndumnezeit.

Eu, însă, aş vrea să complic un pic lucrurile şi să mă opresc asupra „idealului religios al Răsăritului” (cum îl definea marele teolog rus, trăit în exil, Paul Evdokimov), acea stare de îndumnezeire a omului primeşte chipul mântuitor.

Prin Tainele şi Liturghiile ei, Biserica este locul acestei metamorfoze, adică al acestei îndumnezeiri, care atestă viaţa divină în universul uman.

Citeste mai departe…

Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul

Articole, Stelian Gombos Fara comentarii

Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul
– interviu realizat cu Părintele Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera – Caraş-Severin

pr-teofan.jpgPărintele Ieroschimonah Teofan Munteanu (fost Evloghie), născut în părţile Buzăului şi absolvent de şcoală militară, este unul din tinerii duhovnici români din zilele noastre, al cărui exemplu viu ne dă mari nădejdi de refacere a vieţii duhovniceşti în România. Întors din Sfântul Munte Athos, de la Mănăstirea Vatopedu, în pământul natal, vieţuitor, o vreme în sfânta mănăstire Crasna – Prahova, se arată ca un nou Paisie Velicikovski care să restabilească duhovnicia şi rânduiala în viaţa de obşte, ce s-a pervertit ignorând predaniile Sfinţilor Părinţi. Roadele duhovniceşti ale obştii Mănăstirii Nera, judeţul Caraş-Severin, al cărei povăţuitor este, ne întăresc convingerea.

Stelian Gomboş: Preacuvioase Părinte Teofan, am vrea să ne vorbiţi puţin despre vieţuirea filocalică în mănăstirile de azi.

– Părintele Teofan Munteanu: Un părinte i-a cerut Bătrânului Sofronie, când acesta era pe patul de moarte, binecuvântare să întemeieze o mănăstire. Părintele a ezitat mult; a spus, după un moment de tăcere şi rugăciune înaintea Domnului, că în ziua de azi nu se mai poate întemeia o mănăstire. După aceea iar s-a mai rugat şi i-a dat binecuvântarea.

Trăim nişte vremuri în care să mai pomeneşti de mănăstire cu duh filocalic este prea mult, ba chiar este aproape o “nebunie” să crezi că poţi întemeia azi o obşte în care toate să curgă într-o vieţuire aşa cum ne-au predanisit-o Părinţii. Spun asta pentru că vremurile în care trăim – şi nu caut în asta un mod de a mă spăla pe mâini de propria-mi responsabilitate – sunt cumplite. Iată, aici la noi, pe pământul românesc, s-au deschis multe locaşuri sfinte după ’89, pentru că fuseseră distruse de comunişti. Sigur că trebuiau începute mănăstirile, dar cu cine? Călugări bătrâni erau puţini, iar dintre ei o bună parte se înstrăinase de duhul părinţilor. Aşa au fost vremurile şi nu e de judecat: Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puţini Părinţi duhovniceşti după ’89, iar noi, care am luat jugul acestei vieţuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiţi de rădăcini, fără obârşie, fără înlănţuire, n-am avut ceea ce au părinţii din Sfântul Munte Athos, unde s-a păstrat bine tradiţia asta – stareţ (bătrân duhovnicesc) şi ucenic. Noi suntem o generaţie crescută cumva singurei, adăpându-ne, cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Părinţilor şi mai puţin din pilda vie a unor bătrâni înduhovniciţi, care să ne predanisească pe viu tradiţia. Am plecat la drum cu bună dorinţă, dar să nu uităm cine suntem noi, cei care ne înrolăm în ceea ce ar trebui să constituie armata de elită a Domnului. Venim în mănăstire nu numai cu bunele noastre dorinţe şi cu inima arzând de dor, ci şi cu grozăvia stigmatelor unei lumi care s-a îndepărtat cu totul de Domnul. Purtăm în noi tot iadul lepădării de Domnul ce se lucrează în lume în zilele noastre.

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 16-04-2010 – “Înainte de cădere”

Povestea zilei Fara comentarii

Înainte de cădere

Sfântul Pavel din Obnora (1317-1429), însetând după viaţa în pustie, s-a dus într-o zonă cu totul inaccesibilă, în adâncul pădurilor Rusiei. Acolo s-a sălăşluit în scorbura unui tei bătrân.
În acel loc a vieţuit trei ani, dând slavă lui Dumnezeu, laolaltă cu păsările sălbatice.
În acelaşi timp, la o distanţă de cinci kilometri, se nevoia Sfântul Serghie din Nurma. Auzind Sfântul Serghie despre luptele duhovniceşti ale Sfântului Pavel, a dorit să-l întâlnească. Aşadar, a pornit-o spre Sfântul Pavel şi, o dată ajuns la locul cu pricina, ce-i fu dat să vadă? O mulţime de păsări sta de jur-împrejurul sfântului. Cele micuţe i se aşezau pe umeri şi pe cap, iar altele îi ciuguleau din palme. Tot lângă Sfântul Pavel se afla şi-un urs ce părea a-şi aştepta rândul la hrană. Vulpi, iepuri şi alte animale mişunau în jurul sfântului, fără a se ataca unele pe altele şi fără a se teme de urs.
Minunat era acest „tablou”, imagine grăitoare a minunatei stări a lui Adam, în grădina Edenului şi a domniei omului asupra celor create!
(Tebaida Nordului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

Povestea zilei, 15-04-2010 – “Episcopul Mihail şi şobolanii de câmp”

Povestea zilei Fara comentarii

Episcopul Mihail şi şobolanii de câmp

Sfântul episcop al Sinadelor Mihail (sec. IX) a ajuns odată într-un loc numit Areus, asupra căruia se abătuse mânia dumnezeiască. O mulţime de şoareci de câmp năpădiseră ţarinile şi viile, distrugând toate roadele. Locuitorii nu ştiau ce să mai facă, fiind gata să moară de foame, din pricina pagubei suferite. De aceea, l-au rugat pe acest sfânt vestit să se îndure de ei şi să se roage pentru ei. Atunci sfântul le-a spus:
– Postiţi trei zile şi curăţaţi-vă trupul şi sufletul. Apoi vă voi spune ce să faceţi ca Dumnezeu, de oameni iubitorul, să vă ierte păcatele.
După ce-au trecut cele trei zile de post, le-a spus:
– Adunaţi-vă toţi pe ogoare şi în vii şi cântaţi „Doamne, miluieşte!”, cu evlavie şi frică de Dumnezeu.
În timp ce oamenii s-au adunat cântând, sfântul episcop a îngenuncheat pe pământ, şi-a înălţat braţele şi privirea spre cer şi s-a rugat cu lacrimi, spunând:
– Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, făcătorul întregii lumi, priveşte poporul Tău şi moştenirea Ta şi nu părăsi făpturile Tale. Poate au greşit înaintea Ta şi-au făcut să se mânie bunătatea Ta, însă nu s-au îndepărtat de Tine. Preschimbă-Ţi mânia în milă şi milostiveşte-Te de făpturile Tale, ca un bun şi de oameni iubitor.
Atunci s-a cutremurat tot locul, la auzul acestei rugăciuni, iar şobolanii au murit cu toţii! Locuitorii, la rândul lor, au dat slavă lui Dumnezeu, Care i-a mântuit de moarte sigură, şi i-au mulţumit şi sfântului rob al lui Dumnezeu, Mihail.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor

« Precedenta Urmatoarea »