Monahul Florentie şi ursul

Doi călugări, Florentie şi Eutihie, vieţuiau împreună în Nursia, în Italia. Eutihie avea darul propovăduirii şi multe suflete întorsese la viaţa creştină. Cu timpul, faima sa se întinse tot mai mult, astfel încât oamenii l-au rugat să dureze o mănăstire. După multe şi fierbinţi rugăminţi, Eutihie le-a făcut voia, despărţindu-se astfel de cel împreună cu care se nevoia de multă vreme.
Rămas singur de-acum, Florentie îndura cu răbdare greutăţile vieţii în pustie. Mereu îl ruga pe Dumnezeu cel atotputernic să nu-l părăsească şi să-l ajute.
Într-o bună zi, după rugăciunea de dimineaţă, ieşind din chilia sa, văzu, chiar în faţă, un urs. Cu capul plecat, fiara încerca în toate felurile să-i dea de înţeles că Dumnezeu o trimisese să-i slujească. Pricepând de ce se afla ursul acolo, fratele mulţumi lui Dumnezeu şi-i încredinţă fiarei sălbatice cele patru oi pe care le avea şi pe care nu le putea duce el la păscut.
- Du-te, îi spuse ursului, şi du oile astea la păscut! Să le-aduci înapoi înainte de prânz!
Auzindu-i cuvintele, ursul luă oile şi, ca un ucenic ascultător, îndeplini cu grijă porunca pustnicului.
(Everghetinos)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

Sfântul Ioanichie cel Mare şi şerpii

Odată loanichie cel Mare a ajuns în Tasos. Pe atunci insula era plină de şerpi veninoşi, ce făceau multe pagube şi omorau mulţi oameni. Locuitorii insulei, îndată ce au aflat că vestitul ascet se afla pe insula lor, s-au adunat din toate părţile insulei şi, cu lacrimi în ochi, l-au rugat să-i izbăvească de nesuferitele târâtoare.
Făcându-i-se milă sfântului de ei, s-a rugat Domnului să se milostivească de nefericiţii locuitori ai Insulei Tasos.
Pe dată şerpii au început să iasă din locurile unde stăteau ascunşi, îndreptându-se toţi spre mare. Şi, intrând în apă, s-au făcut nevăzuţi pentru totdeauna!
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

Călăuza Sfintei Teodora

Altă dată, Sfânta Teodora a primit poruncă să ducă o scrisoare unui pustnic ce se nevoia într-o zonă foarte îndepărtată. Drumul era foarte primejdios, căci trecea prin locuri pline de animale carnivore şi târâtoare veninoase. Însă ce-a iconomisit pronia dumnezeiască pentru adevărata roabă a lui Dumnezeu!
După ce sfânta, în deplină ascultare, a primit porunca, a pornit de îndată, fără a se gândi la greutăţile şi primejdiile drumului. După ce s-a îndepărtat destul de mult de mănăstire, s-a rătăcit, nemaiştiind încotro să se îndrepte. Atunci Dumnezeu i-a scos în cale o fiară ce, în loc să o sfâşie, i-a slujit drept călăuză. Acea sălbăticiune, necugetătoare, i-a arătat drumul drept spre chilia pustnicului căruia trebuia să-i dea scrisoarea.
Pronia dumnezeiască a apărat-o pe sfântă şi la întoarcere, căci fiara a însoţit-o până a ajuns la mănăstire. Însă îndată ce sfânta a trecut pragul mănăstirii şi s-a dus la stareţ să-i ceară binecuvântare, fiara s-a năpustit spre paznic, prinzându-l în gheare. A început, aşadar, paznicul să strige, dar nimeni nu cuteza să se apropie. Auzindu-i strigătele, roaba lui Dumnezeu a dat fuga la el, izbăvindu-şi fratele de la moarte sigură! Apoi i-a uns rănile cu untdelemn şi îndată s-au tămăduit.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

ICOANA - Căutăre şi regăsire

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/1994

Artele bizantine au influenţat dezvoltarea artelor bisericeşti din regiunile în care a pătruns Ortodoxia şi peste tot, în concepţia ortodoxă, arta religioasă mijloceşte comunicarea dintre credincios şi Dumnezeu.

Sfântul Ioan Damaschinul definea icoana într-un mod original: „ceea ce este cartea pentru cei ce ştiu să citească este icoana pentru cei care nu ştiu; ceea ce e cuvântul pentru auz este icoana pentru văz”. În acest fel simplu, Sf. Ioan Damaschin arăta rostul pe care icoana îl are în contextul vieţii cotidiene.

Expusă într-un muzeu icoana ne îndeamnă la admiraţie estetică şi artistică, iar aflată, în biserică, în contextul celebrităţii liturgice, ea ne cheamă la rugăciune. Ea ne aduce aminte de Hristos şi actualizează continuu prezenţa şi iubirea Sa pentru lumea la a cărei creaţie a fost părtaş.

Citeste mai departe…

Sfânta Teodora şi crocodilul

Lângă mănăstirea în care se nevoia Sfânta Teodora Patricia (ce se arăta a fi călugăr), se afla un lac. În acest lac vieţuia un crocodil care sfâşia pe loc orice om sau animal se apropia de el.
Era atât de periculos, încât stareţul Alexandriei, Grigorie, a pus acolo un soldat de pază ca să-i înştiinţeze pe trecători să nu se apropie de lac.
Stareţul mănăstirii, ştiind că Sfânta Teodora ducea o viaţă îngerească şi, fiind încredinţat de faptul că Harul lui Dumnezeu o păzea, într-o zi a chemat-o şi i-a spus:
- Frate Teodor, ia un ulcior şi du-te să aduci apă din lac.
Sfânta, îndată ce i s-a poruncit, s-a grăbit să facă ce i s-a spus, deşi ştia cât de primejdios era. O asemenea purtare îi impunea ascultarea desăvârşită faţă de stareţul mănăstirii. Mulţi au încercat să o împiedice să se apropie de lac. Ea însă era de neclintit în ascultarea ei; căci, socotea sfânta, mai înfricoşătoare era moartea sufletului, prin neascultare, decât moartea trupului în gura fiarei. Prin urmare, fără a da ascultare nimănui, s-a îndreptat spre marginea lacului.
Mult s-au mai mirat cei ce se uitau la ea, văzând-o cum, aburcându-se pe spinarea crocodilului, pătrunzând astfel spre mijlocul lacului, a umplut ulciorul, scufundându-l în apă şi s-a întors apoi la malul lacului!
Îndată ce sfânta a păşit pe uscat fiara a murit. Cei ce au urmărit această scenă uimitoare, au povestit tuturor despre această desăvârşită ascultare, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru mântuirea lor.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

Sfântul Gherasim şi leul

Odată Sfântul Gherasim Iordanitul se-ntâlni pe malul unui râu cu un leu. Leul, cum îl văzu, începu să ragă în chip înfricoşător, jeluindu-se, din pricină că o trestie ascuţită îi intrase în labă, pricinuindu-i dureri groaznice.
Pricepând necazul leului, sfântului îi fu milă de animal. Se apropie de leu şi, văzând că începuse să i se umfle piciorul, cu mare grijă şi foarte uşor îi scoase trestia din labă. Pe dată leul îşi pierdu sălbăticia şi, în ciuda durerii ce nu încetase, îl urmă pe sfânt ca un mieluşel.
Lavra Sfântului Gherasim se afla lângă Iordan. De aceea, obştea lavrei lua apă din acest râu. Pentru transport foloseau măgăruşi. Văzând leul ce îl urma blând pe sfânt, i-au încredinţat paza măgăruşului ce aducea apa în pustie. Astfel, multă vreme, leul s-a dus şi s-a întors de la râu ca un câine credincios.
Odată însă a adormit şi nişte neguţători arabi, călare pe cămile, au furat măgăruşul ce se îndepărtase, în căutarea unui loc de păşune.
Când s-a trezit leul, l-a căutat pe măgăruş, dar nu l-a găsit nicăieri. Necăjit tare, s-a întors la lavră, cu capul plecat. Văzându-l că vine singur, Sfântul Gherasim a bănuit că l-a mâncat pe măgăruş, aşa că i-a zis:
- De ce-ai venit singur? Îmi pare că firea ta sălbatică a biruit asupra voii tale de îmblânzire, prin care doreai să slujeşti mănăstirii noastre. Îmi pare că ţi-ai amintit de sălbăticia, trufia şi puterea ta asupra altor animale. De aceea, dacă vrei să mai rămâi cu noi, trebuie să te smereşti! De-acum înainte ne vei aduce tu apă.
De atunci leul începu să care apă părinţilor ce se nevoiau în lavră. Întruna călugării de la mănăstire îi aburcau în spinare ulcioarele de apă şi îl trimiteau la râu. Acolo, alţi călugări umpleau vasele, trimiţându-l înapoi.
Leul, după ce îndeplini ascultarea ce i se dăduse, purtându-se ca un câine credincios, făcea acum şi pe sacagiul.
După o vreme, neguţătorii arabi care furaseră măgăruşul, au trecut iar prin locurile Lavrei Sfântului Gherasim, însoţiţi de cămile, lângă care se afla şi măgăruşul. Văzându-i, leul recunoscu măgăruşul şi, bucuros foarte, cu un răget înfricoşător, se năpusti asupra caravanei, pe care o împrăştie de îndată. Apoi apucă funia cu care era legat măgăruşul şi-l duse la lavră. Părea un soldat curajos ce se-ntorcea triumfător de la luptă, purtând trofeul biruinţei.
Părinţii s-au bucurat foarte tare, văzându-i cum veneau împreună, iar leul a fost eliberat astfel de obligaţia de a mai face pe sacagiul, devenind din nou paznic al măgăruşului.
De-atunci au trecut trei ani. Când a adormit în Domnul Sfântul Gherasim Iordanitul, leul, nemaivăzându-l, a început a se nelinişti, a da târcoale locului şi a rage neîncetat. Fraţii din lavră au tot încercat să-l liniştească. L-au mângâiat pe coamă şi pe spate şi l-au tot îmbiat cu mâncare. Leul însă, nemaivăzându-l pe binefăcătorul său, era foarte trist şi nu mai mânca nimic. Zilele treceau şi situaţia se înrăutăţea.
Până într-o zi când avva Savatie a dus leul la mormântul sfântului şi i-a spus:
- Bătrânul nostru a adormit în Domnul, lăsându-ne pe toţi orfani. Nu-l mai căuta de-acum! Iată, aici l-am îngropat! Aici este mormântul lui.
Spunând acestea, avva Savatie a bătut metanie înaintea mormântului sfântului. Auzindu-i spusa, leul dădu din cap şi muri pe dată.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

Avva Iulian şi leul

În regiunea în care se nevoia avva Iulian Stâlpnicul, într-o bună zi şi-a făcut apariţia un leu. Fiara omora oameni şi animale deopotrivă. Într-o zi, avva Iulian îl chemă pe ucenicul său Pangratie şi-i spuse:
- Du-te două mile spre sud, până ce vei da de un leu odihnindu-se. Apropie-te de el şi zi-i: „Sărmanul Iulian îţi porunceşte, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, să pleci din locurile acestea.”
Ucenicul s-a dus, aşa cum i se poruncise, la leul cu pricina şi, îndată ce i-a vestit porunca avvei Iulian, leul s-a ridicat şi-a plecat.
(Limonar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul îmblânzirii fiarelor

Dan Puric: “Mai bine sărac şi sigur pe tine decât împrumutat şi rob

Un interviu cu maestrul Dan Puric luat de Valentin Vioreanu de la www.capital.ro

Citeste mai departe…

HRISTOS A ÎNVIAT!

Focul cel ceresc încălzeşte inima şi luminează mintea

Pastorala de Paşti 2010 a IPS Andrei al Alba Iuliei

† A N D R E I ,

Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Alba-Iuliei,
preacucernicului cler,
preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi,
urarea ca Hristos Cel înviat din morţi
să vă încălzească inimile şi să vă lumineze minţile!

Iubiţi fraţi şi surori,

Plini de tristeţe, cu inima îndurerată, cu sufletul rece şi cu mintea întunecată, Luca şi Cleopa mergeau în ziua de Paşti „la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Luca 24,13).

Erau marcaţi şi dărâmaţi de Patimile la care fusese supus Învăţătorul lor. Cel ce le sădise în suflet nădejdea în nemurire şi într-o Împărăţie Veşnică a fost răstignit ca marii făcători de rele şi zăcea în mormânt de trei zile.

Zvonurile aduse de nişte femei pioase că nu L-au găsit pe Domnul Hristos în mormânt, că îngerii le-ar fi spus că a înviat, nu i-au convins. Erau mai dezorientaţi şi mai trişti ca oricând. Pentru că duhul întristării paralizează toate puterile sufletului. „Precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea distruge sufletul omului”.

Şi iată că „pe cale” li se alătură un călător. Era Hristos Cel înviat, dar ei nu-L recunoşteau. Călătorul cel Străin a intrat în vorbă cu ei: „«Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?» Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare” (Luca 24, 17).

Intrigaţi că Străinul nu ştie tragedia ce s-a petrecut la Ierusalim, I-au relatat cu lux de amănunte pătimirea Domnului Iisus Hristos, concluzionând: „Noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea” (Luca 24, 21).

Străinul, cu răbdare, întemeindu-Se pe Scripturi, i-a încredinţat că toate acestea trebuiau să se întâmple. Şi a încheiat dojenindu-i cu bunătate: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26).

Într-acestea au ajuns la Emaus. Străinul se făcea că vrea să-şi continue drumul. Cei doi L-au rugat stăruitor: „Rămâi cu noi, că este spre seară şi s-a plecat ziua” (Luca 24, 29). Aşezându-se la masă, dintr-o dată, Străinul a început Liturghia. „Luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 30-31).

Citeste mai departe…