Povestea zilei, 31-05-2010 – “Izvorul sec”

Povestea zilei Fara comentarii

 Izvorul sec

Minunată răbdare a vădit, cât a trăit, avva Pior din Egipt. În locul cu totul pustiu unde se sălăşluise, după ce a săpat îndelung, a dat de apă care însă era foarte amară. Totuşi a rămas în acel loc până la moarte, bând în fiece zi din apa amară a acelui izvoraş! Mulţi monahi s-au străduit să-i calce pe urme, însă nici unul n-a izbutit să vieţuiască mai mult de un an în acel loc cumplit şi neprimitor unde se nevoise avva Pior.
Odată, la o mănăstire, optzeci de fraţi au săpat adânc, însă n-au dat de apă! Întristaţi din cale-afară, s-au gândit să se dea bătuţi. Atunci, în arşiţa verii, l-au văzut pe avva Pior venind din pustia sa. După ce s-a apropiat de ei, i-a mustrat:
– Puţin credincioşilor, de ce v-aţi pierdut nădejdea şi curajul? De ieri vă tot urmăresc, de departe, şi vă văd gata să vă părăsiţi lucrarea!
Apoi a coborât în fântână şi s-a rugat. După ce-a sfârşit rugăciunea, a luat sapa, a lovit de trei ori şi-a spus:
– Dumnezeul Sfinţilor patriarhi, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, nu lăsa nerăsplătită osteneala robilor Tăi, ci dă-le lor apa de care au atâta trebuinţă!
Pe dată izvorî apă îmbelşugată, stropindu-i pe toţi! Iar Sfântul, după ce se rugă iar, se pregăti de plecare; însă monahii l-au rugat să stea cu ei la masa pe care o pregătiseră. Sfântul, nevrând să le facă voia, s-a îndepărtat zicând:
– Mi-am terminat lucrarea pentru care m-a trimis Dumnezeu! Nu mi-a zis să rămân si la masă.
(Istoria Lausiacă)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 – Darul facerii de minuni

Recenzie: „TU, CARE JUDECI PE FRATELE TAU …”

Cristian Muntean, Recenzii Fara comentarii

ILIE A. BOULGARAKIS – „TU, CARE JUDECI PE FRATELE TAU …” Ed. Anastasia, 1999

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.2/1999

Editura Anastasia prin inspirata sa colecţie „Comorile pustiei” vine să înlocuiască un vid spiritual care ne-a marcat, în contextul modern, întreaga devenire şi istorie. Această „recuperare” duhovnicească are în vedere bogata învăţătură patristică ce deschide orizontul marii tradiţii a Bisericii creştine apostolice.

Cartea lui Ilie Boulgarakis se înscrie şi ea în această direcţie descoperindu-ne sfaturile părinţilor pustiei cu privire la „clevetire” şi „judecată” – două din păcatele la care suntem părtaşi în fiecare clipă. Cartea rămâne vie şi actuală nu numai prin titlul sugestiv: „Tu, cel ce judeci pe fratele tău …” ci şi prin inspirata alegere a temei care actualizează această meteahnă a lumii – judecata şi clevetirea – practic „devorarea” bunului nume al cuiva.

Chiar din prefaţă autorul îşi precizează opţiunea pentru această temă. Delimitează necesitatea pentru judecare când ea are ca scop o funcţionalitate oarecare cum ar fi spaţiul tehnicii, şi „bârfirea, vorbirea de rău, minciuna, mărturia mincinoasă, clevetirea” pe care le consideră „simptome clinice” ale judecăţii. Sensul judecăţii la care se opreşte autorul nu este atât axiologic cât soteriologic, ea nu se referă, din perspectiva părinţilor, la problemele cotidiene ci vizează legătura omului cu Dumnezeu în planul mântuirii. Abundenţa citatelor patristice demonstrează migăloasa muncă de cercetare care a avut ca scop direct „nevoinţa pentru refacerea frumuseţii primare” din vremea părinţilor având ca pavăză dreapta socoteală de unde porneşte urcuşul duhovnicesc.

Citeste mai departe…

Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur

Articole, Stelian Gombos Fara comentarii

Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucurăm în aceste vremuri sufletele de pacea ce izvorăşte din înălţătoarea şi duhovniceasca prăsnuire a Dascălului Teologiei Universale – Sfântul Ioan Gură de Aur, de la a cărui naştere în ceruri, unde slujeşte Arhiereului Celui Veşnic, se împlinesc 1600 de ani. Cu alte cuvinte, s-au împlinit şaisprezece veacuri cu folos pentru Biserica Ortodoxă, de la trecerea în vieţuirea eternă cu Dumnezeu a Sfântului Ioan Hrisostom, care a lăsat moştenire o operă teologică impresionantă şi mult folositoare, ce cuprinde tâlcuiri la textele evanghelice şi apostolice, îndeosebi epistolele pauline, interpretând diversele teme care se află în aceste “De Dumnezeu inspirate cărţi”, la care se adaugă alte multe cuvântări, scrisori, omilii, cateheze şi tratate, într-un cuvânt: o activitate teologică foarte vastă, bogată şi profundă sau mai bine zis, determinantă!…. Dintre toate acestea, am ales să mă gândesc şi să meditez la importanţa şi la valoarea vieţii duhovniceşti a noastre, a credincioşilor şi, cu atât mai mult a preotului – de care ne vom şi ocupa – drept urmare, vreau ca în rândurile ce urmează să scot puţin în evidenţă acest fapt, prin intermediul învăţăturii acestui mare Dascăl, Teolog şi Ierarh al Bisericii,  cuprinsă în Tratatul său „Despre Preoţie” nu înainte, însă, de a prezenta comparaţia şi elogiul pe care le aduce vrednicul de pomenire Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru – cel care în cadrul colecţiei PSB a realizat traducerea, a întocmit introducerea şi a elaborat aparatul critic al acestei lucrări – atât preoţiei cât şi autorului acestui tratat, căci „despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult. Au scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi.

Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii, alţii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul din aceşti alpinişti nu pot spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui. Toţi spun că muntele e frumos, fiindcă e frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi spun că muntele e grandios, că e măreţ, fiindcă e grandios, e măreţ chiar şi la înălţimea la care au ajuns. După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc un singur om, care a putut cunoaşte muntele în întregime; iar acel om este un mare sfânt, care, după mărturia altui sfânt, slujeşte acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei Liturghii care se săvârşeşte de cele mai multe ori pe an. Acest om este Sfântul Ioan Gură de Aur. El, singurul, după părerea mea şi după credinţa mea, urcând acest munte maiestuos al preoţiei, l-a cunoscut în întregime. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele în întregime, iar cu ochii lui vultureşti, şi din zbor şi de pe piscul cel mai înalt al muntelui, a văzut toată frumuseţea muntelui, toată maiestatea lui. A văzut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroană muntelui celui mare; a văzut cele de jur-împrejurul lui; şi-a scăldat privirile în lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfântul Ioan Gură de Aur, el singur a cunoscut toate înălţimile muntelui, toate adâncimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumuseţile lui, dar i-a văzut şi prăpăstiile şi strâmtorile şi primejdiile. Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ. De acolo de sus, de la acea înălţime ameţitoare a muntelui, a scris povăţuitorul, îndrumătorul acesta minunat: „Despre Preoţie”, care a ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Mulţi, foarte mulţi, cu ajutorul celui întru sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, au urcat până în vârful muntelui şi şi-au dat seama de frumuseţea şi de maiestatea muntelui. Dar nici unul, de la el şi până astăzi, n-a putut să descrie atât de frumos, atât de exact şi de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate înălţimile lui, nici toate adâncimile lui. Fiecare din cei care au încercat să descrie ascensiunea făcută de ei au descris numai cărarea ascensiunii, numai cărarea urcuşului lor. N-au putut îmbrăţişa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile şi ochii de vultur ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că a fost vultur, Sfântul Liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desăvârşit, numit „Despre Preoţie”. Acest îndrumător ne descrie grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne ia de mână şi ne duce spre piscul lui. Ne arată toate potecile care duc sus; ne îndreaptă privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi chiar la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea aminte şi asupra primejdiilor. Poteca urcă, dar e alunecoasă! Trebuie să înfigem bine piciorul în pământ; să ne uităm şi în dreapta şi în stânga. În dreapta, să nu cădem în prăpastie; în stânga, să nu ne vină cumva de sus o piatră sau o stâncă desprinsă din munte. Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare. Şi aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur, de mână cu noi, ne arată toate tainele, toate înălţimile, toate adâncimile preoţiei. Nici unul din noi, oricât de sfântă i-ar fi viaţa, oricât de consumat teolog ar fi, oricât de rugător ar fi, de-ar încerca să scrie despre preoţie, nu poate scrie niciodată complet şi nici desăvârşit. Lipsesc aripile de vultur şi ochii vultureşti cu care harul lui Dumnezeu a înzestrat numai pe unul singur dintre toţi Sfinţii Părinţi, dintre toţi scriitorii bisericeşti, pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Au scris despre preoţie şi alţi Sfinţi Părinţi, ca să amintesc de ei. A scris Sfântul Grigorie de Nazianz, a scris Sfântul Efrem Sirul, a scris Sfântul Ambrozie al Milanului, a scris Sfântul Grigorie Dialogul. Da, dar nici unul din ei nu se urcă la înălţimea la care s-a urcat Sfântul Ioan Gură de Aur, nici unul din ei nu priveşte preoţia în toată înălţimea ei, în toată întinderea ei, în toată frumuseţea ei. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare ne împărtăşeşte numai experienţa urcuşului său, a ascensiunii lui…”

Abordând, în cele ce urmează, latura duhovnicească ce se desprinde din această deosebită operă vom susţine faptul că şi în acest context tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur este o podoabă de mare preţ a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului sacramental, dar are o deosebită însemnătate chiar şi pentru laici, şi ei la rândul lor „preoţie împărătească”. Hirotonia, una din cele mai importante taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveşte atât păstorul cât şi turma. Conform concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de plecare spre această slujire este vocaţia iubirii faţă de Dumnezeu şi, în aceeaşi măsură, faţă de cei păstoriţi: „Petre, Mă iubeşti?… dacă Mă iubeşti paşte oile Mele”. Viitorul preot trebuie să răspundă odată cu Sfântul Petru: „Tu ştii Doamne că Te iubesc!” Dar nu numai atât, ci el trebuie să poată răspunde mereu „eu” şi la cealaltă întrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?” După acest răspuns Hristos „îl va pune pe dânsul peste toate oile câte sunt ale sale. În această ipostază, preotul, bunul păstor, trebuie să fie gata a-şi da viaţa pentru turma sa (Ioan XV, 12-13).

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 28-05-2010 – “Atacul piraţilor”

Povestea zilei Fara comentarii

Atacul piraţilor

Sfântul Ilarion, vrând să scape de slava şi cinstea cu care îl înconjurau oamenii după ce săvârşise minunea povestită deja, şi-a luat ucenicii si a plecat în taină din Epidaur, îndreptându-se spre portul Vrevilimbo din Dalmaţia.
Acolo au aflat un vas ce se îndrepta spre Cipru, aşa că s-au îmbarcat pe el. La un moment dat, au ajuns într-o regiune plină de stânci şi recife. Fiindcă în acel loc marinarii nu puteau folosi vâslele, au fost nevoiţi să-şi încetinească drumul, împingând vasul cu prăjini. Însă în acel lor primejdios pândeau piraţii care, îndată ce i-au zărit, s-au năpustit asupra lor.
Pe mare s-a făcut grozavă tulburare! Marinarii s-au înarmat, încercând să se apere de năvălitori. Mulţi dintre călători jeleau, gândindu-se la necazul în care se aflau. Până si ucenicii Sfântului se dădeau de ceasul morţii din pricina întâmplării. Însă Cuviosul Ilarion le spuse liniştit:
– De ce vă înfricoşaţi şi de ce vă temeţi? Oare nu tot aşa atacau şi soldaţii lui Faraon, care s-au înecat în mare?
Şi, în timp ce prima navă a piraţilor se apropie de ei cu gând să-i prade, Sfântul luă o piatră, o aruncă între cele două corăbii şi le strigă priaţilor:
– Opriţi-vă în locul unde a căzut piatra! Nu cutezaţi a vă apropia mai mult.
Însă piraţii nu i-au ascultat sfatul. Ce s-a întâmplat, veţi vedea mai departe. Oricât încercau piraţii să se apropie, corăbiile lor, în loc să înainteze, dădeau înapoi! Se duceau tot mai înapoi! După multe şi zadarnice strădanii, s-au dat bătuţi… Astfel corabia pe care se afla Sfântul Ilarion a scăpat de la pieire şi a trecut de acel loc plin de primejdii, ajungând nevătămată în portul spre care pornise.
(Viaţa Sfântului Ilarion)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 – Darul facerii de minuni

Povestea zilei, 27-05-2010 – “O mare furioasă”

Povestea zilei Fara comentarii

O mare furioasă

Pe când Sfântul Ilarion se afla în Epidaur (în Dalmaţia) a avut loc un cutremur cumplit! Toată regiunea fu zguduită din temelii. Chiar şi marea se înspuma toată şi se retrase departe de ţărmul său firesc. Un haos cumplit se înstăpâni pe ţărmurile dezgolite de ape.
Un vânt puternic, iscat din senin, smulse vasele pescarilor, azvârlindu-le prin râpi şi pe stâncile de pe mal. Toate se făcură bucăti-bucăţele!
Locuitorii Epidaurului, văzând cât de furioasă era marea, tare s-au mai înfricoşat. S-au temut ca nu cumva să se răstoarne uscatul şi să se scufunde toţi în prăpastia ce se ivise. Plângând cu gândul la moartea sigură ce părea a-i aştepta pe toţi, au alergat la Sfântul Ilarion şi l-au rugat să se milostivească de ei:
– Iubirea de oameni a lui Dumnezeu te-a adus aici, ca să ne izbăveşti dintru această primejdie!
Apoi l-au dus la malul mării, punându-l în faţa valurilor înfuriate; iar el, crezând cu tărie în cuvintele Domnului: „Dacă aveţi credinţă cât un grăunte de muştar, veţi spune muntelui să se mişte şi se va mişca”, a făcut în nisip, în trei locuri, semnul Sfintei Cruci. Apoi s-a întors cu faţa spre Răsărit, şi-a înălţat braţele spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu să Se milostivească de făpturile Sale şi cu atotputernicul Său glas să poruncească mării a se linişti şi a se înturna la locul său.
În timp ce se ruga, marea înspumată se înălţă atât de mult, încât mulţi se temură că se va năpusti, înecând întregul loc. Însă rugăciunea Sfântului se ridică mai sus ca marea şi străbătu cerurile, ajungând la Dumnezeu de oameni iubitorul! Atunci, cu adevărat, au strălucit milosârdia şi atotputernicia Domnului! Încet-încet, mânioasa mare s-a îmblânzit, s-a scoborât uşor, aşternându-se cuminte în vechiul ei sălaş!
De atunci locuitorii Epidaurului, din neam în neam, au tot pomenit neîncetat uimitoarea minune făptuită întru izbăvirea locului de rugăciunea acestui mare sfânt.
(Viaţa Sfântului Ilarion)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 – Darul facerii de minuni

O minune a Sfantului Ioan Rusu

Sinaxar 1 Comentariu

† 27 mai
Vezi și:

Aproape 2 ore se rugase plingind dl. Constantin Polihronie, mare functionar de stat, in fata raclei cu moastele Sfintului. Era imbracat numai in pijama si un taxi il astepta la poarta bisericii.

Cind a terminat, a pornit incet spre iesire, tirindu-si pantofii pe podea. L-am oprit putin, povesteste preotul bisericii, sa-l intreb, daca vrea sa ne spuna, de ce a plins atita, de ce venise asa imbracat la biserica si daca nu cumva dorea o camera sa se odihneasca putin.

– Nu, parinte, m-a odihnit pentru multi ani Sfintul, acest mare si facator de minuni doctor caruia ii slujiti. Astazi de dimineata a venit la spital sotia mea sa ma vada. De mai bine de 10 ani nu mai stateam drept, asa cum sint acum. Din cauza unei afectiuni cronice a sistemului nervos si a unei boli prin care am trecut, mi-am subrezit atit de mult sanatatea incit am fost nevoit sa ies la pensie inainte de termen si sa ma internez in spital. La 2 ani dupa aceasta aveam picioarele paralizate mai mult de 80%. Paralizia, starea sufleteasca rea, deznadejdea ma dusesera aproape de moarte.
Astazi, asadar, cind a venit sotia la spital sa ma vada, m-a gasit dormind si nu m-a trezit, ci s-a asezat pe un scaun alaturi de patul meu. Pentru citeva clipe a prins-o somnul. Vede in vis cum in salonul vecin se facea vizita doctorilor. In mijlocul lor a zarit pe unul tinar, strain. Sotia mea s-a apropiat de el si i-a zis:
– Doctore, sinteti strain? Va vad pentru prima data la spital. Va rog, in salonul de alaturi zace sotul meu, paralizat de 10 ani. Doctorii mi-au spus adevarul: o sa- mi pierd tovarasul de viata, o sa-mi pierd singurul sprijin. Sotul meu o sa moara.
– Mergeti doamna, asteptati, il voi vedea si pe sotul dumneavoastra.
– Da, doctore, astept; spuneti-mi daca vreti numele dumneavoastra.
– Ioan Rusul, i-a raspuns.
S-a trezit si a sarit de pe scaun! Ma vede cum incerc singur sa ma ridic, sprijinit pe coate.
– Ajuta-ma, ii zic, cineva ma tine de subsuori si ma ridica, ajuta-ma si tu.
M-am ridicat in picioare, pe podea. Plinsul sotiei a facut sa se adune in jurul nostru doctorii si asistentele medicale. Doctorul responsabil al sectiei, un crestin cu adevarat credincios, a fost profund miscat cind a auzit de la sotia mea cele petrecute si mi-a spus:
– Domnule Polihronie, nu cereti sa va schimbati pijamaua, luati un taxi si mergeti la biserica vindecatorului dumneavoastra, la sfintul Ioan, in Evvia, unde se afla sfintele moaste intregi. Mergeti, multumiti-i din suflet si veniti apoi sa va facem externarea care de aceasta data – lucru rar, desigur – este semnata nu de un doctor ci de un sfint. Cred tot ceea ce spun si ca crestin si ca medic. Deasupra stiintei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu si a Sfintilor Sai…
Acestea mi-a spus, parinte. Acestea le vedeti. Dati-mi si sfintia voastra binecuvintare.

Acestea le-a spus, acestea le-am vazut la acest om binecuvintat care, cu ochii plini de lacrimi nu stia cum sa-i mai multumeasca Sfintului.

22 februarie 1984

Povestea zilei, 26-05-2010 – “Seceta ce a durat trei ani”

Povestea zilei Fara comentarii

Seceta ce a durat trei ani

Ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, Cuviosul Ilarion (+371), ce s-a numit mai apoi şi el „Mare”, a răsădit monahismul egiptean original în pământul sfânt al Palestinei.
Când, după un timp, s-a întors în regiunea Tebaidei, unde se nevoia învăţătorul său, i-a găsit pe locuitori cuprinşi de deznădejde… Vezi bine, nu mai plouase de trei ani! Seceta bântuia printre sărmanii oamenii. Ţarinile toate erau arse de vipia soarelui, iar animalele începuseră a li se prăpădi de foame!
Îndată ce-au aflat de sosirea Sfântului Ilarion, locuitorii Tebaidei s-au adunat toţi, cu femei şi copii, şi s-au dus la cuviosul Ilarion. Trupurile lor descărnate şi livide erau dovada aprigei foamete ce bântuia locul. Căzând, aşadar, la picioarele Sfântului l-au rugat aşa:
– Îndură-te de necazul ce-a dat peste noi! Roagă-te Domnului să-Şi ostoiască mânia şi să dăruiască ploaie de viaţă dătătoare peste locul nostru lovit de secetă!
Sfântul, văzându-i pe toţi atât de slabi şi descărnaţi, suspină adânc, îşi ridică ochii spre cer, îşi înălţă braţele si se rugă fierbinte lui Dumnezeu să se îndure de robii Săi, dându-le ploaie şi răcorind pământul însetat.
Nici n-apucă bine Sfântul Ilarion să sfârşească rugăciunea, că şi porni a ploua cu găleata!
După această minunată binefacere, a urmat însă o ispită din cele mai ciudate. Îndată ce s-a oprit de viaţă dătătoarea ploaie, au apărut numeroase lighioane otrăvitoare ce s-au năpustit asupra oamenilor să-i muşte. Atunci, mulţi dintre ei, muscaţi fiind, au căzut leşinaţi. Văzând Sfântul Ilarion acest neaşteptat necaz, a luat ulei, a chemat numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, după care i-a uns pe oameni cu acel ulei. Toţi s-au tămăduit pe loc, dând slavă lui Dumnezeu si fiind veşnic recunoscători sfântului Său rob.
(Viaţa Sfântului Ilarion)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 – Darul facerii de minuni

Povestea zilei, 25-05-2010 – “Minunata vizită”

Povestea zilei Fara comentarii

Minunata vizită

Într-o noapte, în anul 1388, Sfântul Serghie din Radonej stătea în faţa icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi se ruga astfel:
– Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, nădejdea şi apărarea celor credincioşi, mijloceşte pentru noi nevrednicii! Roagă-L pe Fiul si Dumnezeul tău să se milostivească de noi în acest loc sfânt! Pe tine, Maică a Preadulcelui nostru Iisus Hristos, noi robii tăi te chemăm în ajutor, căci tu ne eşti tuturor liman şi întărire!
Sfârşind rugăciunea aceasta, şezu puţin să-şi mai tragă sufletul. Deodată îi zise ucenicului său Mihea:
– Fiule, priveghează noaptea asta!
Abia apucă să spună acestea, că se şi auzi un glas zicând:
– Iată, vine Preacurata!
Sfântul ieşi repede din chilie şi, odată ajuns în tindă, îl izbi o lumină foarte puternică! Atunci se învrednici a o vedea, cu totul luminată, pe Maica Domnului, însoţită de Sfântul Apostol Petru şi de Sfântul Evanghelist Ioan. Neputând privi prea mult orbitoarei strălucire a vedeniei, Sfântul căzu cu faţa la pământ. Atunci Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu îl ridică şi-i spuse:
– Nu te teme! Am venit la tine, fiindcă ţi-am auzit rugăciunile pentru mănăstire şi pentru fraţii vieţuitori aici. Nu fii neliniştit şi nu te întrista pentru mănăstire. De acum încolo belşug de binecuvântări se va revărsa asupra ei! Eu însămi mă voi îngriji neîncetat şi cât timp vei trăi, dar şi după ce te vei strămuta la cele veşnice!
Suprafireasca strălucire se stinse apoi, iar sfântul rămase înmărmurit, fără grai. Îndată ce îşi reveni, îl văzu pe ucenicul său ce sta şi el împietrit, cuprins de teamă şi uimire. După ce Sfântul îl ajută să-şi vină-n simţire, ucenicul îi căzu la picioare şi-i spuse:
– Părinte, de dragul lui Hristos, vorbeşte-mi despre această minunată vedenie, căci m-a mişcat într-atât încât mi-am simţit sufletul despărţindu-mi-se de trup!
– Fiule, ai puţină răbdare, căci nici eu nu mi-am revenit pe deplin!
După un timp zise:
– A vestit că vor veni aici părintele Isaac şi părintele Simeon.
Aşadar, când sosiră părinţii, le povesti cu de-amănuntul minunata vedenie a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu care venise la el dimpreună cu cei doi Apostoli. Inimile tuturor fură cuprinse de emoţie şi bucurie. Apoi cântară Paraclisul Maicii Domnului, iar Sfântul Serghie priveghe toată noaptea, cugetând la vedenie şi mulţumind Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
(Sfântul Serghie din Radonej)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 – Darul vedeniilor

Conferinţa Klaus Kenneth Piteşti – mai 2010 (audio)

Klaus Kenneth, Romeo Fara comentarii

Conferinţa Klaus Kenneth Piteşti

 

Luni, 24 mai, a. c., de Sărbătoarea Sfintei Treimi, Klaus Kenneth a fost prezent cu o conferinţă la Piteşti. Cu binecuvântarea ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, începând cu ora 17:00, în Sala Amfiteatru a Muzeului Judeţean, Klaus Kenneth s-a întâlnit cu credincioşii piteşteni, prilej cu care a lansat şi cele două noi volume: Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de jurnal şi Zei, idoli, guru. Marile religii ale lumii văzute prin ochii creştinismului.

În deschiderea întâlnirii, Laurenţiu Dumitru a făcut o prezentare a invitatului, precum şi o radiografiere a volumului Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului (pe care a îngrijit-o, ca editor, împreună cu Radu Hagiu). De asemenea, teologul piteştean a ţinut să răspundă şi anumitor provocări ale unor detractori ai lui Klaus.

Conferinţa s-a încheiat într-o atmosferă extrem de călduroasă, Piteştiul dovedindu-se, şi de această dată, o cetate în care ospeţia este la ea acasă.

Astăzi, 25 mai, Klaus Kenneth se va întâlni cu ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului.

Editura Agnos

pitesti450.jpg

Vezi si:

Klaus Kenneth a conferenţiat la Câmpina – mai 2010

Klaus Kenneth, Romeo 3 Comentarii

Klaus Kenneth a conferenţiat la Câmpina

 

Joi, 21 mai, a. c., de Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Klaus Kenneth a fost invitat la Câmpina (Prahova), pentru a se întâlni cu credincioşii parohiei „Sf. Nicolae”.

O parohie-comunitate ce impresionează prin modul în care ştie să îşi cultive dragul de Hristos prin părtăşie, fidelitate, lucrare misionară conjugată. Seara, începând cu ora 18: 30, în sala de festivităţi a parohiei, devenită şi de astă dată neîncăpătoare, Klaus Kenneth a vorbit despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el, chemându-l spre Adevăr, după o pribegie de pste 40 de ani.

Ziua de 21 mai a fost una în care această zonă a Câmpinei a rămas fără lumină, din cauza unei pene de curent. De aceea conferinţa din această seară s-a ţinut la lumina lumânărilor, imprimând întâlnirii o suavitate de comunitate primară, adunată în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Manifestarea a durat aproape patru ore, Klaus Kenneth oferind apoi autografe, la aceeaşi lumină de lumânare, tuturor celor cu care s-a bucurat de aceste minunate momente.

Următoarea conferinţă a lui Klaus Kenneth va fi la Piteşti, luni, 24 mai, a. c., în Sala Amfiteatru a Muzeului Judeţean, începând cu ora 17:00.

Editura Agnos

sala-de-festivitati-campina400.jpg

Vezi si:

« Precedenta