De ce Ortodoxia? – Interviu cu Klaus Kenneth.

8:01 am Klaus Kenneth, Romeo                                                     

De ce Ortodoxia?

Convorbire realizată de Romeo Petraşciuc şi Raluca Toderel

fragment din cartea Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de jurnal – Klaus Kenneth

Fă-ne să înţelegem un lucru… De ce ai ales tocmai Ortodoxia ca mod de viaţă în Hristos? L-ai cunoscut pe Hristos în protestantism. Nu era mai simplă varianta aceasta de „mântuire” protestantă? De ce ai ales o cale din aceasta, mai „masochistă”, în care Hristos vrea totul, când era mult mai simplu să mergi pe mâna celor care declară sus şi tare că „Hristos ne iubeşte şi suntem mântuiţi!” Ce i-a lipsit protestantismului?

Am simţit foarte repede că protestantismul e superficial. Dacă măcar un pic ţi-e inima sensibilă, atunci imediat observi că e ceva putred, că ceva lipseşte acolo. Acesta e un lucru pe care îl simţi în primul rând.

În al doilea rând, îi vezi pe pastorii lor care predică despre faptul că trebuie să faci ceva, dar ei înşişi nu fac… Cunosc pastori care au maşini de lux, trăiesc în vile mari şi beau cel mai bun vin, în vreme ce Hristos a venit pe un măgar.

De îndată ce protestanţii simt că vine un moment în care trebuie să se nevoiască puţin, ei îl refuză, spunând că sunt deja mântuiţi. Şi, astfel, nu e greu de văzut că nu sunt altceva decât ouă putrede acolo. Şi pastorii şi poporul, masele, cu toţii. Mi se întâmplă şi astăzi să vină mulţi protestanţi la mine – pentru că trăiesc şi lucrez într-o lume protestantă -, protestanţi care simt şi ei lucrurile acestea şi care mă întreabă ce altă soluţie există. Iar dintre aceştia, destul de mulţi au deveni ortodocşi, iar unii dintre ei chiar au intrat în mănăstire, fiind călugări şi măicuţe.

Acesta ar fi primul aspect. Însă mai este şi acela că, dacă întâlneşti oameni ca părintele Sofronie, ca Sfântul Sofronie cel Mare, atunci eşti atât de atins de adânca lor dragoste, încât consecinţa logică este întrebarea: Cum a devenit omul acesta aşa? Ce a făcut ca să fie aşa?

După cum am mai povestit, l-am văzut odată predicând pe părintele Rafael şi am văzut chipul său transformându-se în icoana lui Hristos. La polul opus, atunci când predică protestanţii, ai parte din nou de o înţelepciune lumească, scolastică, adacemică. Iar dacă inima ta tânjeşte după Hristosul adevărat, ea nu se poate mulţumi cu feţe de bebeluş şi bomboane roz. Chiar şi Biblia vorbeşte despre acest gen de oameni. Nu îi numeşte chiar feţe de bebeluşi, dar le spune că sunt încă prunci şi beau lapte. Iar Sfântul Pavel le spune că le dă oase şi carne tare, să aibă ce digera.

Iar cărţile ortodoxe pe care le-am oferit protestanţilor – de exemplu o carte despre Iosif Isishastul, din Muntele Athos, în care se vorbeşte despre asceză -, au fost catalogate de editura germană (chiar am păstrat scrisoarea în calculator) drept „creştinism devorator”. Şi nu e ceva ce se întâmplă doar la protestanţi, ci şi la catolici. Ei fac lucrurile tot mai uşoare şi mai uşoare, crezând că astfel vor atrage mai mulţi oameni în Biserică.


Sibiu:

sibiu-mic.jpg

În al doilea Conciliu Vatican din 1967, au schimbat atâtea în Biserica Catolică, încât, de exemplu, preotul nu mai are voie să slujească stând cu spatele spre credincioşi, ci cu faţa. Dar, în clipa aceea, el s-a transformat într-un învăţător: Eu sunt dascălul şi eu vă învăţ pe voi, neştiutorii din Biserică. Gândire naivă… Pe când ortodocşii rămân cu spatele spre popor şi e ca şi când ar trage întreaga Biserică, la fel ca un autobuz sau ca pe o căruţă, înspre Hristos. Şi vine preotul de trei sau de patru ori în timpul fiecărei Liturghii şi se închină în faţa poporului, spunând: Iertaţi-mă pe mine, şi eu sunt un păcătos.Chiar şi atunci când se spovedesc catolicii, preoţii spun: Ergo te absolvoEu te iert, în timp ce ortodcşii spun: Eu însumi sunt un păcătos, dar Dumnezeu te iartă. Vezi cum au transformat ei toate lucrurile pentru ca, pe de o parte, să aibă putere, pe de altă parte, să facă lucrurile cât mai uşoare, având ca rezultat bisericile goale de astăzi.Şi acum nici nu mai ştiu de unde am plecat… Ce m-ai întrebat?De ce ai preferat Ortodoxia, când protestantismul era mult mai simplu de adoptat ca mod de religiozitate?

Pentru că la protestanţi nu mai există Cruce. Acolo nu e decât distracţie.

Ce mişcări neoprotestante ai frecventat?

Am făcut cândva o listă. Vreo 30 au fost. Fiecare protestant, care îşi cumpără o Biblie şi o citeşte, o înţelege în felul său şi îşi face biserica sa. Fiecare protestant devine propriul său papă. Iar pentru că are nevoie de bani, trebuie, normal, să strângă cât mai multe oiţe. Şi dacă una dintre oiţe nu mai e de acord cu ce tocmai a spus pastorul, atunci spune că pastorul ăsta a înţeles totul greşit! Şi atunci iese din comunitate şi îşi face propria sa biserică. Eu cred că în protestantism trebuie să existe vreo 5000 de biserici şi vreo 10 milioane de papi.

Nu e asta „libertatea” în Hristos?

Nu, nu e libertate în Hristos, pentru că libertatea în Hristos e libertatea de patimi. E tocmai acea libertate de a nu-l vorbi de rău pe pastor, de a nu fi mândru. La ei nu e decât egoism şi mândrie.

Nu ai simţit însă, în perioada aceea, că acolo, în protestantism, ai găsit adevărul? De fapt, pe Hristosul pe care Îl căutai, L-ai găsit în protestantism. De ce nu te-a mulţumit acel Hristos?

 

Hristos mi-a vorbit mie, dar nu mi-a vorbit în protestantism. Şi dacă aş fi fost în Tibet sau în Mongolia sau în cine ştie ce religie africană, mi-ar fi vorbit, pentru că El a văzut că Îl caut şi atunci S-a manifestat. Hristos nu e legat de clădirea unei biserici. Adevărata Biserică e formată din acei oameni care Îi urmează lui Hristos…

Când i-am văzut prima oară pe ortodocşi în Ierusalim, m-am gândit că e un fel de asociaţie folclorică. Imediat după aceea, am mers la Biserica lutherană din Ierusalim – se vede în toate pozele cu Ierusalimul, e un turn mare, alb. Acolo – pereţi goi, albi, spoiţi – m-am gândit că chiar mă pot concentra, că nu e folclorul pe care l-am văzut mai devreme. Şi chiar am crezut asta! Şi asta cred şi protestanţii azi.

Protestanţilor le lipseşte însă icoana. Trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna că icoanele sunt o prezenţă… Este la fel ca şi cu demonii – ei capătă viaţă abia atunci când credem în ei. Spuneam că hrana demonilor, sângele lor, este credinţa noastră în ei. Şi asemănător e şi cu icoanele: dacă îmi deschid ochii sufletului şi îl văd pe Sfântul Nicolae sau pe Sfântul Vasile sau pe alt Sfânt, atunci îmi dau seama şi că el este prezent acolo. Ei vin la viaţă prin credinţa noastră. Iar dacă nu mă uit cu ochii sufletului, atunci nu văd decât nişte imagini frumoase, care, în cel mai rău caz, doar îl deranjează pe om, mutându-i gândurile de la rugăciune. De aceea, protestanţii au ziduri albe, goale. Pentru că vor să se concentreze cu adevărat. Dar prin minte! Nu zic că sunt proşti – se vede că şi ei Îl vor pe Hristos. Doar că este o biserică groaznic de săracă.

E ca şi când Hristos ar fi pregătit pentru oameni un banchet enorm la care ai pui, friptură, cel mai bun vin…

Cafea…

Da, cafea. Toată această bogăţie e formată din Maica Domnului, din Sfinţi, din sfintele moaşte. Participând, primeşti o mâncare extraordinar de bună. Protestanţii nu mănâncă decât pâine uscată şi beau puţină apă. De murit, nu se moare! Dar ce viaţă e asta?

 

Mă gândeam acum la statuile din Biserica Catolică… Ce ne transmit ele? Pot fi ele asociate cu ideea de icoană, din Biserica Ortodoxă?.

Nu, nu e acelaşi lucru. Statuile nu sunt nimic altceva, nu reprezintă nimic altceva decât o gândire carnală. Vrei să-l vezi, vrei să-l simţi pe acel sfânt. Maria cu o măntăluţă roz sau albastră… E tocmai nevoia sau dorinţa omului de a vedea carnal, cu ochii trupeşti. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu muzica din Biserici, care a devenit aşa, o muzică emoţională, sentimentală, care vrea să meargă la sufletul omului. Icoanele ortodoxe sunt însă mereu foarte sobre.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că, după schismă, catolicii au pornit pe drumul invers, de la inimă spre minte, şi au raţionalizat totul, începând cu Fericitul Augustin şi apoi cu Fericitul Varlaam din Vatican, care a avut o polemică serioasă cu Sfântul Grigore Palama despre rugăciunea inimii, spunând că aşa ceva nu există. Ei s-au condus şi după principiile romane – dacă greşeşti, trebuie să plăteşti – şi, prin toate acestea, arta, muzica lor s-a emoţionalizat, în loc să se spiritualizeze.

În Ortodoxie se vorbeşte despre o Biserică văzută şi despre una nevăzută. Cunosc cazuri în care Maica Domnului a fost chemată prin rugăciune şi a răspuns că în momentul acela tocmai se află altundeva şi nu poate veni. Hristos poate să fie peste tot prezent. Dar dacă o Biserică este închinată Sfântului Nicolae – şi probabil că există sute de Biserici închinate lui -, atunci el, prin Duhul lui Dumnezeu, poate fi prezent în toate. Aşa văd eu lucrurile…

Când am fost la biserica de lemn din Cluj, părintele nu s-a mai oprit din pomenit sfinţii pe care îi avea pe listă. Şi atunci i-am spus părintelui Maxim că Biserica e deja plină de oameni; noroc că sfinţii nu au trupuri, că altfel nu ar mai fi avut loc (râde).

De peste 20 de ani te-ai statornicit în Ortodoxie, încăpăţânându-te să crezi şi să mărturiseşti că aceasta e plinătatea Tainelor şi a Adevărului. Se tot vorbeşte în ultima vreme de apropierea religiilor şi, mai mult chiar, de o relaţie fraternală între Ortodoxie şi Catolicism. Trăieşti într-o ţară preponderent catolică, în care nici neoprotestantismul nu e deloc de neglijat. Ce te-a făcut să optezi, totuşi, pentru Ortodoxie?

 

În faţa oamenilor nu putem veni cu morală şi asta este ceea ce mă deranjează aşa de rău la catolici. Nu ai voie, nu ai voie, nu ai voie. Dar trebuie! Pentru că sunt dependent! Nu mă ajută deloc dacă dai cu bâta în mine. Bâta e morala. Asta e romano-catolicismul!

Noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chip şi asemănare care au fost distruse. Deci Biserica, prin preoţii ei, trebuie să ne ajute, în primul rând, să observăm că nu mai suntem chip şi asemănare. În Ortodoxie vorbim mult despre sfinţirea vieţii. Însă sfinţire înseamnă şi vindecare. Bâta Ortodoxiei e dragostea.

Haideţi să ne imaginăm că în seara aceasta Hristos ar veni în România. Sunt sigur că unii preoţi L-ar răstigni. Pentru că nu Îl cunosc! Pentru că doar au studiat teologia sau pentru că nu cunosc decât legile.

Cu părintele Rafail Noica am vorbit mult despre asta. Ortodoxia e dragoste. Canoanele sunt valori ale experienţe, nu sunt legi. Sunt experienţe! Sunt importante, dar mereu pe cel mai înalt plan stă dragostea! Vechiul Testament e plin de legi. Şi nu sunt legi pe care Hristos să le fi îndepărtat. Dar le-a împlinit. Înseamnă că Hristos Îşi iubeşte aproapele. Păcătoasa de la fântână, de pildă… Dacă El e acolo, îi poate spune: Du-te şi nu mai păcătui! Dar dacă i-ar fi spus că e cam lucru slab – Ia, pune-te pe treabă şi te fă mai bună! –, atunci ea nu s-ar fi făcut mai bună. Doar prin El a putut asta. Du-te şi nu mai păcătui, pentru că Eu sunt cu tine de acum!

Diferenţa între religii? Îmi imaginez că omul în această lume e plin de suferinţă. Stă într-o groapă adâncă şi neagră şi îi merge rău. Şi atunci vine Confucius sau Lao Tse sau altcineva şi spune: Hei, dacă ai fi ascultat de ce ţi-am spus, atunci nu ai fi fost acolo, jos. Şi pleacă. Vine şi Buddha: Hei, închide ochii şi meditează! Atunci vei uita unde eşti şi imediat te vei simţi mai bine! Şi iar pleacă. Şi vine Mohamed: Mă, porcule, imediat îţi tai gâtul pentru că ai făcut numai prostii Şi îşi rupe hainele de supărare, după care pleacă. Şi vine Hristos. Şi I se face milă. Îngenunchează şi îi dă mâna şi îl scoate afară şi pleacă împreună mai departe.

Aceasta e dragostea! Restul e lege. Şi cu legea L-au răstignit şi pe Hristos. Trebuie să fim atenţi ca părintele duhovnic să facă această diferenţă: unde trebuie să fie dragoste, unde trebuie să fie conştiinţă.

Cum ai aflat prima oară de Ortodoxie? Ce te-a apropiat de ea?

De cunoscut, am cunoscut Ortodoxia ca folclor, în Ierusalim. Dar ce m-a adus mai aproape a fost încrederea în oameni, în Ursula, şi, apoi, întâlnirea cu părintele Sofronie, modelele. În Biserica Catolică şi în cea Protestantă nu am văzut niciun fel de modele. Cu excepţia Maicii Tereza, toţi cei pe care i-am cunoscut practicau religia ca pe o meserie.

Am făcut parte, după convertirea mea, dintr-un grup ecumenic de rugăciune. Aceia, spre deosebire de alţii, erau măcar serioşi cu ce făceau… Şi-mi amintesc că le-am spus încă de la început că, dacă încearcă să mă transforme într-o faţă de bebeluş, îi omor. Era acolo o călugăriţă catolică ce nu a uitat până în ziua de azi replica mea, şi mi-o aminteşte mereu. În acel grup, erau şi preoţi catolici, pe care i-aş numi „teologi” pentru că studiau sau studiaseră teologia. Erau, într-adevăr, preoţi, dar erau aşa nişte feţe de bebeluşi desăvârşite, încât nu le-aş da nici pisica mea să aibă grijă de ea!… Sunt oameni fără niciun pic de experienţă, care sunt trimişi să aibă grijă de sufletele credincioşilor.

Iar în Ortodoxie, prin părintele Zaharia, prin părintele Rafael, prin părintele Sofronie, am văzut, în sfârşit, pentru prima oară, modele vii! Toţi ceilalţi purtau ca un fel de mască. Iar la ei totul era deschis şi sincer, pornind de la cea mai adâncă neputinţă, până la cea mai mare sfinţenie, cea a părintelui Sofronie, din acea mănăstire. Şi dacă acolo, de exemplu, nu voiam să particip la rugăciunea lui Iisus, pentru că nu o înţelegeam sau pentru că mi se părea prea lungă, am simţit în adânc că ei nici măcar nu se întreabă de ce nu vine Klaus la rugăciune. Dar să nu lipseşti din Biserica Catolică, pentru că imediat eşti întrebat ostentativ: De ce nu ai venit? În Essex, ortodocşii nici măcar nu o gândesc. Acolo domneşte respectul absolut.

În plus, ortodocşii din Geneva erau îmbrăcaţi destul de normal. La reformaţi, trebuia să-ţi faci nu-ştiu-ce codiţe sau să-ţi acoperi capul cu batic sau să porţi bocanci mari de munte, era ca un fel de lifestyle. Şi asta mi se părea cam ciudat la ei. Ortdocşii erau pur şi simplu oameni obişnuiţi, îmbrăcaţi normal. În plus, când te întâlneai cu ei, primeai întotdeauna mâncare extraordinar de bună (râde). Şi uite că a funcţionat!

Cum înţelegi traseul acesta de la protestantism la Ortodoxie? Chiar a trebuit să te poarte Dumnezeu prin toate celelalte vămi până a te aduce la El? Nu era mai uşor să intri în creştinism prin poarta Ortodoxiei?

Mie îmi pică mereu greu fisa… Nu uitaţi, am avut nevoie de două milioane de kilometri ca să ajung la Adevăr. Eu nu sunt aşa de rapid (râde).

Ortodocşii sunt un popor tare adormit, ei nu fac publicitate, nu fac evanghelizare. Protestanţii merg miercurea sau duminica, atunci când e târg, prin comunităţi şi împart fluturaşi. E clar că e vorba şi de bani – pastorii au nevoie de ei -, dar măcar fac ceva! Până acum, în toată viaţa mea, nu am întâlnit niciun ortodox, în afară de mine (râde), care să-I facă reclamă sau publicitate lui Hristos. Şi pe câţiva dintre clericii noştri, cu putere de decizie şi răspundere în Biserică, i-aş pişca un pic, să le vină mai mult sânge în vine, să îi pun pe drumuri, pentru că dacă ei rămân închişi în Biserica lor ca într-o închisoare, atunci înseamnă că în lume lucrează puternic yoga, zen, satanismul şi toate celelalte, în timp ce ortodocşii moţăie frumos în bisericile lor. Trebuie să mă scuz – poate că ei chiar fac ceva şi eu nu ştiu -, dar chiar nu am văzut astfel de lucruri! Şi am fost în Rusia, în Grecia, în Bulgaria, în România… Nicăieri nu am văzut acţiune.

Şi nu ţi-a dat tocmai asta de gândit că poate locul tău nu e în Ortodoxie?

 Faptul că nu fac publicitate?

Şi că noi, ortodocşii, suntem atât de adormiţi, în vreme ce tu ai nevoie de atâta viaţă, tărie şi curaj al mărturisirii?

Da, numai că voi, adormiţii, aveţi Adevărul! Asta am văzut asta cu ochii mei, prin modelele pe care le-am întâlnit. Nu mai trebuie decât să vă treziţi un pic şi să faceţi şi partea aceasta, a evanghelizării. Dar oare nu aţi citit Biblia? Acolo scrie doar foarte clar: Mergeţi în toată lumea şi răspândiţi vestea cea bună! În Rusia şi, de fapt, nu numai acolo, ci şi aici şi peste tot, baptiştii, metodiştii sunt foarte activi şi vă fură oamenii. Ar fi cazul să reacţionaţi!

Vezi și:

un raspuns

  1. Klaus Kenneth, un interviu « Însemnări Says:

    […] în privința relației pe care a avut-o cu Părintele Sofronie Saharov, este interviul publicat pe blogul editurii Agnos din Sibiu.  Redau în continuare acest inteviu așa cum apare pe blogul lui Ciprian […]

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>