O ZI MEMORABILĂ A MITROPOLITULUI ANDREI ŞAGUNA LA BRAŞOV

10:58 am Cristian Muntean                                                     

O ZI MEMORABILĂ A MITROPOLITULUI ANDREI ŞAGUNA LA BRAŞOV

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.2/2003

Despre viaţa şi activitatea Mitropolitului Andrei Şaguna s-au scris pagini memorabile pe măsura impozantei personalităţi a ierarhului, chemat la arhierie în vremuri tulburi ale istoriei neamului.

Mitropolitul Antonie punctează „momentul Şaguna”, sintetizând în puţine cuvinte valoarea prezenţei acestuia în istorie. „Momentul Şaguna în istoria Bisericii şi în destinul Transilvaniei se înscrie ca un moment de răscruce pe o întindere de mai mult de un sfert de veac (1847­1873). Un sfert de veac mereu în dilatare, pentru că Şaguna a iniţiat şi a trasat orientări noi pentru Biserica ortodoxă a vremii lui, dar beneficiile lor se resimt şi azi şi se vor resimţi peste veacuri.”

Nu insist asupra vieţii şi activităţii marelui ierarh, pentru că ele se cunosc îndeobşte. Dar, pentru a ne familiariza cu figura ierarhului, ar fi nimerit să observăm descrierile câtorva contemporani de-ai săi, pe care le întâlnim şi în lucrarea citată de Mitropolitul Antonie.

La moartea lui Şaguna, episcopul sas Teutsch a scris: „Şaguna a fost conducătorul intelectual – singurul cunoscut – al poporului său şi a putut să obţină, în această calitate, astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednicii de ele”.

Gheorghe Bariţiu, care, deşi era unit, scria apreciativ: „Ce să zicem despre progresele imense făcute în arhidieceza greco-orientală, atât în reşedinţa sa de la Sibiu, cât şi în afară, în cler! Despre aceasta pot să judece numai acei fii ai Patriei, care cunoscuseră starea ei deplorabilă înainte de 1848. Se ceruse un spirit gigantic şi o voinţă neînduplecată pentru ca să o regreseze. O adevărată providenţă a fost aceea, care îl trimisese pe Andrei Baron de Şaguna”.

Aceeaşi providenţă a lucrat şi în ceea ce priveşte legătura viitorului mitropolit cu românii braşoveni, animaţi de gândul construirii unui gimnaziu românesc la Braşov. Mitropolitul Şaguna a înţeles că suprema formă de slujire a poporului este cultura exprimată prin necesitatea şcolilor elementare („poporale”). Aceste şcoli erau sub conducerea Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai Institutului Pedagogic din Sibiu, aflat sub egida Bisericii. Preoţii parohi funcţionau ca directori ai acestor şcoli, iar protopopii aveau misiunea de inspectori ai şcolilor din protopopiatele cărora le aparţineau. La sfârşitul arhipăstoririi sale funcţionau numai în Arhiepiscopia Sibiului aproape 800 de şcoli elementare confesionale, din care mai mult de jumătate erau înfiinţate de el.

În ceea ce priveşte şcolile secundare, Mitropolitul Andrei proiectase să înfiinţeze şase gimnazii superioare (licee), şase gimnazii inferioare (cu 4 clase) şi şase şcoli zise reale (tehnice) în diferite oraşe ale Transilvaniei, toate cu limbă de predare română. Din nefericire, n-a putut să înfiinţeze decât un gimnaziu la Braşov, care-i poartă numele şi un gimnaziu inferior la Brad în 1868, căci autorităţile habsburgice de stat n-au acceptat mai mult.

Legătura strânsă a mitropolitului cu Braşovul a fost alimentată de acest gimnaziu, căruia mitropolitul Şaguna i-a purtat de grijă deosebită încă de când se năştea ideea în mintea luminaţilor braşoveni, asistând aproape an de an la examene, ajutând profesorii şi cumpărând chiar o casă din banii săi pentru a servi ca locuinţă directorului.

De fapt această dorinţă a românilor braşoveni şi a lui Şaguna însuşi nu era întâmplătoare, ci era expresia vie a aspiraţiilor întregului popor ce înfăptuise Revoluţia de la 1848, în al cărui program, votat în adunarea de la Blaj în ziua de 16 mai, se prevedea la punctul 13: „Naţiunea Română cere înfiinţarea şcolilor române pe la toate satele şi oraşele; a gimnaziilor, instituţiilor militare şi tehnice şi a seminariilor preoţeşti, precum şi a unei universităţi române, dotate din casa statului în proporţiunea poporului contribuent, cu dreptul deplin de a-şi alege directori şi profesori şi de a sistematiza învăţătura după un plan şcolar”.

Românii braşoveni au fost cei dintâi, care au înţeles însemnătatea problemei şcolare şi care au stăruit îndată după restabilirea păcii pentru organizarea învăţământului în toate părţile locuite de români. Astfel îi vedem pe membrii parohiei din Cetate dând deputatului lor, care lua parte la soborul diecezan chemat de Şaguna în Sibiu, pe ziua de 24 martie 1850, un program complet pentru organizarea bisericii române răsăritene din Ardeal şi Ungaria şi în deosebi pentru organizarea învăţământului la sate şi oraşe.

În „Istoria…” sa, profesorul Andrei Bârseanu observa că multe din punctele cuprinse în acel program, la alcătuirea căruia se observă foarte bine influenţa lui Bariţiu, s-au realizat mai târziu în „Statutul organic” şi în celelalte întocmiri ale bisericii române răsăritene din Regatul Ungariei.

Influenţa lui Bariţiu în alcătuirea programului nu e întâmplătoare. El se afla la Braşov din 1836 ca învăţător la şcoala de la capela din Cetatea Braşovului. El scrie din Blaj cu un an înainte de a veni la Braşov, o lucrare intitulată „Disertaţie despre şcoli pentru toţi credincioşii de lege grecească din Braşov”, în care accentuează adevărul: „creşterea bună este temeiul tuturor bunătăţilor” şi exclamă: „Şcoli, şcoli, sunt de lipsă, şcoli!” Şi ce n-ar putea face românii Braşovului – zicea el – cu puterile unite în privinţa şcolară? Şi tot el răspunde: „Nu neşte şcoli, ci mi se pare că Tâmpa o ar putea muta din locul ei, ca la unii mai curând să le răsare soarele! Numai să vrea!”. Bariţiu era convins că „singura cetatea aceasta (Braşovul) ar fi în patria noastră într-o stare ca aceea, carea precum pentru sine aşa cu vreme pentru toată naţia, e destoinică a scoate un izvor de ştiinţă, din care toţi să se adape… Monument să ridică, lui Dumnezeu prea plăcut, care nu numai de nepoţii dumneavoastră, ci de toată naţia, având neîncurajată lipsă de acela, să fie găsit şi păstrat peste veacuri. Şcoli, şcoli, bărbaţi braşoveni!”.

Avem convingerea că Bariţiu îi cunoştea pe braşoveni, nu numai din legăturile sale pe care le făcuse în vara anului 1834, când a fost instructor la două familii de negustori şi stabilise contacte cu fruntaşii cărturari ai Braşovului, ci era familiarizat cu istoria acestei cetăţi, ce se bucura şi în rândul străinilor de o reputaţie de invidiat. Ar fi destul să amintim descrierile făcute Braşovului încă din veacul al XVI-lea de către Honterus, Reicherstorffer sau Gromo, care descriu, nu doar arhitectural frumuseţea oraşului, ci îl plasează între importantele centre urbane, nu atât prin importanţa construcţiilor, cât mai ales prin importanţa personalităţilor care îl frecventează, români şi străini.

Nume precum Andrei şi Iacob Mureşianu sau protopopul Ioan Popasu sunt binecunoscute nu doar braşovenilor, ci Ardealului întreg pentru grija şi entuziasmul cu care pledau pentru înfiinţarea la Braşov a unui liceu. Măsurile luate de mai mulţi fruntaşi braşoveni în vederea asigurării materiale a existenţei liceului, ne fac să înţelegem importanţa acestei prezenţe culturale la Braşov, care a strâns naţiunea română în jurul său, ca expresie a stăruinţei poporului român de a ieşi din marginalizarea culturală la care era supus de secole.

La toate aceste încercări braşovenii au dobândit un sprijin puternic în personalitatea lui Şaguna. Andrei Bârseanu redă scrisoarea pe care Şaguna a adresat-o iniţiatorilor acestui proiect de construcţie, reprezentanţi ai celor două biserici de frunte din Braşov: Sf. Nicolae din Şchei şi Sf. Treime din Cetate, în 7 septembrie 1850:

„Onoraţilor reprezentanţi, Cu mare mângâiere am văzut din hârtiile mie aşternute prin domnul protopop Ioan Popasu, propusul cel nobil al Domniilor Voastre de a ridica din fondurile bisericilor, a căror reprezentanţi sunteţi. Dumneavoastră şi din ajutoarele unor bărbaţi insuflaţi de un ţel fierbinte pentru binele şi înaintarea tinerimei noastre, un gimnaziu român. Deci eu, împărtăşind arhiereasca binecuvântare acestei întreprinderi mari care de Dumnezeu să fie încoronată de cel mai bun sfârşit. Vă promit şi din parte-mi tot ajutorul şi sprijinul, cât îmi va fi în putinţă.

Împărtăşindu-vă arhiereasca mea binecuvântare, rămân de tot binele voitor Andrei Şaguna Episcop”

Iar Şaguna s-a ţinut de cuvânt şi i-a sprijinit pe braşoveni în toată zbaterea lor pentru acest liceu, care, drept recunoştinţă, astăzi îi poartă numele.

Şaguna avea, în ceea ce priveşte proiectul acestui gimnaziu de la Braşov, două preocupări importante: dorea ca gimnaziul să corespundă tuturor cerinţelor legilor în vigoare şi să aibă caracter confesional, iar clădirea proiectată pentru gimnaziu să poată fi construită cu ajutorul celor două biserici, fără a le îngreuna şi alte întreprinderi de interes naţional-bisericesc.

După ce fruntaşii braşoveni au dat asigurări de buna funcţionare a noului aşezământ de cultură şi învăţătură, concepând chiar un „Legământ” în 1 septembrie 1851, protopopul Ioan Popasu 1-a invitat pe episcopul Şaguna să pună piatra de temelie la noua clădire şi să dea binecuvântare acestui edificiu. Istoria profesorului Bârseanu este plină de mărturisiri asupra acestui eveniment, în care s-au implicat cu toată fiinţa lor românii braşoveni.

Astfel, în 1 septembrie 1851 Şaguna sosi la Braşov, fiind întâmpinat cu nespusă bucurie de fruntaşii români. „Gazeta Transilvaniei” din 21 septembrie 1851 descrie această primire şi primele zile petrecute de înaltul ierarh în Braşov. Nu poţi să nu remarci bucuria plină de căldură şi speranţă cu care Şaguna a fost întâmpinat, fie la capela din Cetate, fie la biserica Sf. Nicolae din Şchei sau în celelalte parohii, unde a poposit în vizitele sale canonice din împrejurimile Braşovului.

Ziua de 17 septembrie 1851 este acea zi memorabilă pe care Şaguna a ales-o pentru punerea pietrei fundamentale a Gimnaziului românesc din Braşov. Profesorul Bârseanu ne introduce în atmosfera acelei zile coborâtă parcă din cărţile de poveşti: „Era o zi împărătească, cum zice românul. Parcă însuşi cerul se bucura de fapta frumoasă şi măreaţă ce avea să se întâmple în acea zi şi de aceea se îmbrăcase în veşmântul său cel mai pompos”.

La ora 8 dimineaţa începu slujba la Biserica Sf. Nicolae din Prund, oficiată de episcopul Şaguna, înconjurat de un sobor impresionant de preoţi. După Sfânta Liturghie, întregul sobor şi întreaga asistenţă s-a îndreptat în procesiune spre locul unde avea să se oficieze slujba de punere a pietrei fundamentale. Documentele vremii menţionează impozanta procesiune: „în frunte mergea tinerimea şcolară, după dânsa urma preoţimea cu praporii bisericii, cântând imnuri evlavioase în lauda Părintelui ceresc, care învrednicesc pe românii braşoveni a se putea bucura de o asemenea zi de mult dorită; în sfârşit urma o mare mulţime de popor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi mulţumind în inimile lor Tatălui luminilor, care le făcuse parte de o zi aşa însemnată”.

La locul din Groaveri, unde avea să se înalţe edificiul, convoiul a fost întâmpinat de muzica militară a regimentului Bianchi şi de marea mulţime de oameni: funcţionari civili şi militari, reprezentanţii diferitelor confesiuni din oraş şi alţi invitaţi care veniseră în număr mare.

Documentele vremii amintesc locul de punere a pietrei de temelie în mijlocul edificiului, unde se află azi scările de la intrare în liceu. După terminarea slujbei de sfinţire a apei şi stropirea cu apă sfinţită a temeliilor noului edificiu s-a citit „molitva pentru clădire”, în care se invocă ajutorul Duhului Sfânt pentru noua construcţie şi Duhul înţelepciunei şi al temerii de Dumnezeu pentru cei ce vor învăţa în acest aşezământ de cultură.

Este greu să refaci în cuvinte emoţia acelor clipe trăite de toţi românii la Braşov.

Sfârşindu-se ceremonia religioasă, ierarhul se urcă pe o estradă ridicată în apropierea mesei de slujbă şi rosti acea memorabilă cuvântare festivă, în care explică celor prezenţi însemnătatea zilei în care, nu întâmplător Biserica pomenea pe Sfânta Sofia şi cele trei fiice ale sale: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, care au suferit mucenicia pe vremea împăratului roman Adrian în anul 122. Cuvântarea continuă prin a aprecia însemnătatea actului săvârşit al punerii pietrei fundamentale şi în sfârşit subliniază scopul instituţiei pentru care românii braşoveni plănuiseră un lăcaş atât de măreţ.

Cuvântarea te impresionează şi azi prin frumuseţea limbii şi învăţătura vie ce ne descoperă o altă calitate deosebită a lui Şaguna – cea de orator desăvârşit. Legătura pe care ierarhul o face între prăznuirea propriu-zisă a zilei şi însemnătatea momentului la care participă, poate sta oricând drept model preoţilor doritori a-şi îmbogăţi activitatea omiletică.

Îndemnul lui Şaguna de la sfârşitul cuvântării sale a rămas programatic pentru toate generaţiile de elevi, ce au făcut cinste acestui liceu de-a lungul timpului: „Şi aşa pentru preamărirea Proniei Dumnezeeşti – care a vrut ca astăzi, când punem piatra fundamentală a Gimnaziului nostru, să se întâmple sărbătoarea Sfintei Sofii şi a celor trei fiice ale sale, precum şi pentru veşnica aducere aminte a acestei Pronii Dumnezeeşti – prochiem pe Sfânta Sofia, împreună cu cele trei fiice ale sale de Patroana Gimnaziului nostru şi totodată vă las ca un amanet sfânt acea datorie, ca să fie vouă tuturor precum şi directorului, profesorilor şi tuturor învăţăceilor ziua de astăzi în tot anul o sărbătoare şcolară, ca voi, care sunteţi părinţi, să vă aduceţi aminte totdeauna în ziua de astăzi de pronia dumneavoastră, care ni s-a arătat la ziua punerii şi sfinţirii pietrei fundamentale la această şcoală gimnazială. Iar directorul şi profesorii să afle în sărbătoarea Sfintei Sofii totdeauna ziua aceea care să le spună lor, ca să, crească şi să înveţe pe elevii gimnaziului nostru în duhul sfintei înţelepciuni, în duhul credinţei unul adevărat şi în trei feţe închinat Dumnezeu, în duhul nădejdii şi a dragostei creştineşti şi toate acestea să le spună elevilor lor, ca să ştie de ce bunătate şi de ce învăţături se pot ei face părtaşi, dacă vor asculta poveţele lor şi dacă vor deschide fragedele lor inimi spre acest locaş al Patroanei Gimnaziului nostru.”

Cuvântarea se încheie cu îndemnul ierarhului de a nădăjdui în Domnul, pentru că cine a nădăjduit în El nu s-a ruşinat. Dacă ne-ar fi rămas doar fragmentul citat, din întreaga cuvântare a lui Şaguna, ne-ar fi suficient să simţim încărcătura momentului.

După arhiereu a vorbit profesorul Gavril Munteanu, care a devenit mai târziu directorul Gimnaziului, având ca temă întrebarea: „Să învăţăm noi carte?”. Era o întrebare potrivită cu năzuinţa spre cultură a braşovenilor şi foarte actuală în acel timp de dezmorţire naţională.

Cuvântările au fost urmate de recitarea a două poezii scrise de membrul Eforiei şcolare, Iacob Mureşianu: una în limba latină, recitată de tânărul Ioan Meţianu – viitorul mitropolit al Ardealului şi una în limba română, recitată de tânărul învăţător Gheorghe Bellissimus, director emerit al şcolilor primare de mai târziu.

Festivitatea s-a încheiat cu un imn oferit din partea şcolarilor şi marşul naţional din partea muzicii militare, după cum precizează „Gazeta de Transilvania” în numărul său din 20 septembrie 1851.

Aşa s-a încheiat acea memorabilă zi a lui Şaguna la Braşov, o zi care parcă a fost uitată şi prea puţin cunoscută de contemporanii noştri.

Nu ştiu în ce măsură se mai face astăzi apel la istorie sau sunt puse pe cântar valorile în ordinea lor firească, dar sunt convins că evocarea unui moment atât de unic din istoria braşovenilor şi a lui Şaguna însuşi, poate constitui un exemplu în creionarea valorilor naţionale supuse, nefiresc în vremea noastră, unei crize de identitate.

Să rămânem cu imaginea legendară a lui Şaguna, descrisă în puţine cuvinte de preotul Emilian Cioran din Răşinari, o caracaterizare atât de familiară românilor braşoveni: „Era un popă frumos şi voinic, om aspru dar cuminte, care ne-a deschis nouă românilor calea spre învăţătură”.

Om de cultură superioară, îndrumător al învăţământului şcolar de toate gradele, organizator neîntrecut al Bisericii, deşi a lucrat într-un climat politic nefavorabil, mitropolitul Şaguna poate fi considerat cel mai de seamă ierarh, pe care 1-a avut Biserica Ortodoxă din Transilvania în tot trecutul ei.

De aceea de la Şaguna încoace – spune mitrolitul Antonie – urarea de vârf, care li se face Mitropoliţilor Transilvaniei e: „să fii ca Şaguna!”.

Şi ce răspuns memorabil: „Dar cine l-ar putea egala?”

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>