ÎNTRE PREOT SI PSIHOLOG

5:27 pm Cristian Muntean                                                     

ÎNTRE PREOT SI PSIHOLOG

Pr. Dr. Cristian Muntean

În context contemporan se pune destul de acut problema unui posibil paralelism între preot şi psiholog delimitând sfera de influenţă a fiecăruia din perspectiva raportării omului modern la dimensiunea pe care fiecare o implică.

Dacă ar fi să găsim un punct comun paralelismului preot – psiholog, am putea gândi relaţia în contextul larg al temei comunicării ce presupune un proces al împărtăşirii cu o altă persoană sau persoane, cunoştinţe, interese, atitudini, opinii, simţăminte şi idei.

Stan Dekoven prezintă comunicarea ca fiind trimiterea şi primirea mesajului de la o persoană la altă persoană, într-un mod clar înţeles de ambele părţi. El subliniază faptul că adevărata comunicare se realizează atunci când există un sens al comunicării şi al înţelegerii între două sau mai multe părţi.

Stephen R. Covey vine cu expresia „comunicare sinergică” lăsându-ne să înţelegem că întregul este mai mare decât suma părţilor care-1 alcătuiesc iar relaţia dintre părţi este parte integrantă a întregului faţă de care fiecare parte este catalizatoare şi responsabilă.

Aceasta înseamnă că în procesul de comunicare fiecăruia îi este permis să îndeplinească rolul de catalizator şi să genereze forţă pentru această lucrare.

Din perspectivă teologică „comunicarea sinergică” este raportată la dialogul nostru cu Dumnezeu. Măsura în care noi urcăm spre Dumnezeu prin rugăciune este urmată de revărsarea darului dumnezeiesc al harului prin Sfintele taine. Lupta care se stabileşte între întreg şi parte reprezintă Dumnezeu şi omul în continuu dialog spre veşnicie având drept model chipul evanghelic al Mântuitorului Hristos, care nu mai e centrat în el însuşi ca om, ci în Dumnezeu.

Deosebirea lui Iisus de ceilalţi oameni, spunea pr. Dumitru Stăniloae, stă în faptul că el ca om nu este un centru autonom de acte şi reacţii; ci centru omenesc al acestora este în acelaşi timp şi centru dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a Sa s-a centrat prin aceasta nu în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu – Cuvântul. Relaţiile celorlalţi oameni cu acest semen al lor nu sunt relaţii trăite în afară de Dumnezeu, ci relaţii cu Dumnezeu însuşi.

De aceea, diferenţa dintre preot şi psiholog este o diferenţă de intenţie ce este raportată în primul rând la credinţă. Prin credinţă omul este diferenţiat ontologic de celelalte creaturi. Având voinţă liberă el este în măsură să opteze preferenţial spre preot sau psiholog.

Am putea spune că modernismul secularizat a adus în discuţie „moda” psihologului cu terapia sa împotriva stresului şi a altor boli contemporane. N-am vrea să spunem că activitatea psihologului este lipsită de importanţă dar nu putem pune, în calitate de creştini, un semn de egalitate între cele două lucrări, pentru că planurile pe care le vizează sunt diferite, preoţia are ca perspectivă veşnicia, psihologia – temporalitatea.

Desigur se poate vorbi de calitatea psihologică a preotului, care implică o bogată experienţă comunicativă în care efectul tratamentului să fie o vindecare temporala spre veşnicie.

Comunicarea este relaţia care îi pune în legătură pe preot şi psiholog. Amândoi comunică dar mesajul este cât se poate de diferit. Vindecarea celor cu care intră în dialog este diferită având în vedere planurile de care vorbeam.

Cu toate acestea omul este structurat spre comunicare. Preotul şi psihologul te ajută să intri în comunicare cu tine însuţi şi apoi cu semenii pentru a ajunge la comuniune. Psihologul tinde spre eliberarea pacientului din grijile lumii, preotul insistă pe valorificarea jertfei sufleteşti în care grijile lumii se regăsesc în efortul de a ne regăsi sensul creaţiei.

Dacă pentru un psiholog comunicarea pacientului cu ceilalţi semeni este importantă pentru echilibrul psihic, pentru preot comunicarea ucenicului cu cei din jurul său înseamnă, în ultimă instanţă, mântuire.

Omul îşi comunică gândurile şi ideile prin cuvânt. Pentru un creştin gândurile şi realizările semenilor ar trebui să contribuie la propria formare şi nevoie de mai bine. Noi beneficiem unii de la alţii de ceea ce Dumnezeu a investit în noi prin faptul că suntem capabili să comunicăm prin cuvânt. Aceasta arată că fiecare om este necesar celorlalţi oameni pentru o comunicare eternă, mereu mai bogată, deci că toţi sunt făcuţi pentru a se comunica cu specificul lor de viaţă mereu îmbogăţit şi dornic de continuă îmbogăţire, ca izvoare unice de cugetare şi afecţiune.

Jarspers va spune: „Eu nu fiinţez decât împreună cu celălalt, singur nu sunt nimic”. Raportarea la celălalt este filosofia întâlnirii cu tine însuţi experiind întâlnirea cu celălalt ca pe o întâlnire proprie în duhul Părinţilor Pustiei căci „Cine vrea să se mântuiască cu întrebare să călătorească!” Dialogul este pragul spre împărăţia lui Dumnezeu căci implică atât tăcerea, ca dimensiune a veacului ce va să vină, cât şi provocarea, ca stare activă în plan social.

Omul simte nevoia de a se comunica, de a se dărui pentru altul, de a însemna ceva pentru el, de a fi în felul acesta apreciat de altul.

Omul se împlineşte cu adevărat ca om pe linia firii sale, numai dăruindu-se ca răspuns altuia şi primind pe altul ca răspuns fiinţat de cererea sa deci recunoscându-şi nevoia de a se dărui şi de a cere altuia ca răspuns dăruirea lui.

Ne depăşim pe noi înşine când ne dăruim prin cuvânt şi prin fapte celuilalt, şi când suntem deschişi să primim cuvintele şi faptele celuilalt. O astfel de stare o exersează psihologul şi o împlineşte preotul în taina spovedaniei. Dacă terapia psihologului este temporală, a preotului vizează împărăţia cea veşnică.

Din acest punct delimitarea începe să fie făcută de conştiinţa în lucrare a omului şi de nevoia lui de regăsire. El e în măsură să stabilească alegerea în acord cu propria expresie sufletească ce are la bază libertatea ontologică dată la Creaţie.

Lucrarea duhovnicească, pe care o propovăduieşte preotul, e lucrarea Duhului ca persoană în noi, ce vizează colaborarea noastră liberă pentru că „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”( 2 Cor.3,17)

Prezenţa Duhului nu anulează voinţa omului şi nici nu o forţează pentru că El nu e stăpânit de nici o voinţă de stăpânire. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului şi El vrea acordul liber al persoanelor umane, în conducerea lor în infinitatea vieţii dumnezeieşti şi în veşnica ei noutate.

De aceea omul are această libertate ontologică spre alegere, iar un rol hotărâtor în alegerea sa o constituie în mare măsură educaţia.

Când ne asumăm adevărata libertate, în duhul Părinţilor, ne asumăm slujirea adevărată care ţine de acceptarea binelui, a iubirii aproapelui, a obligaţiei benevole faţă de binele aproapelui, faţă de Dumnezeu care ne cere să slujim binelui celorlalţi şi binelui nostru adevărat.

Relaţia cu psihologul ne angajează personal spre noi înşine, relaţia cu preotul ne angajează în dialog cu cel de lângă noi. Iar măsura în care stabilim un dialog real ne demonstrează profunzimea cu care ne raportăm la comunicare prin comuniune.

Din perspectivă teologică relaţia cu preotul duhovnic este în măsură să dezvolte în penitent duhul adevăratei trăiri creştine ce poate fi înţeles ( primitiv) cu echilibru psihic. În practica curentă se poate observa că acest dialog cu duhovnicul este aproape inexistent chiar şi pentru cei cunoscuţi ca şi creştini practicanţi. Rolul psihologului a crescut din lipsa creştinului de a înţelege şi trăi cu adevărat relaţia cu duhovnicul. Omul modern a pierdut acest dialog în primul rând din comoditate. Dialogul cu duhovnicul implică o continuă transformare în planul faptelor, o continuă responsabilitate pe care omul contemporan nu ţine să şi-o asume. Relaţia cu psihologul e mai comodă şi nu implică atâtea transformări de care trebuie să fim responsabili.

Realitatea comunicării cu duhovnicul e o permanentă înduhovnicire în stare de veghe. E un drum greu, presărat cu multă trudă ce merge de la asceza trupului la contemplaţia sufletului. De aceea avem nevoie ca acest drum să nu-1 parcurgem singuri. În Taina Mărturisirii, dialogul omului cu Dumnezeu, prin lucrarea duhovnicului, devine esenţial şi nu se limitează la mărturisirea păcatelor, căinţa pentru ele şi dezlegarea preoţească. În această taină preotul se regăseşte ca psiholog care comunică adevărurile dumnezeieşti în funcţie de nevoia penitentului şi de puterea lui de înţelegere devenind acel duhovnic „după om” de care vorbea Mitropolitul Antonie . La fel de importantă este şi comunicarea ucenicului fără de care dialogul nu poate exista. În Taina Mărturisirii comunicarea este comuniune ce se adânceşte în împărtăşire odată cu regăsirea curăţeniei sufleteşti ce presupune o mare iubire faţă de oameni.

Comunicarea în Biserică este comuniune şi devine împărtăşire prin Sfânta Liturghie, ce nu este un simplu cadru emoţional şi estetic, şi nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei (împărtăşirii) ci este marea restituire şi reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii Ea însăşi pregăteşte şi afirmă ceea ce se produce în Euharistie, ca o expresie cultică a conţinutului dogmei. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună a comuniunii.

De aceea, între preot şi psiholog alegerea noastră n-ar trebui să devină oscilantă decât în măsura în care n-am înţelege sensul Creaţiei şi slujirea aproapelui chemată să devină slujirea lui Dumnezeu.

un raspuns

  1. Ariadna Says:

    Hristos a Inviat! Am lacrimat citind acest articol. caut de mai mult timp in sufletul si mintea mea un raspuns la atitudinea pe care o are duhovnicul meu in scaunul spovedaniei, dar si in afara,precum şi la efectele acesteia in sufletul meu. nu stiu la cine sa ma confesez, caci, ma gandesc, daca spun ceva din scaunul spovedaniei este pacat. mi-am dorit si-mi doresc de ani de zile un duhovnic care sa-mi fie parinte spiritual, povatuitor spre mantuirea mea (si a altora, bineinteles), dar si tata si mama cand sunt in necazuri,suferinte,incercari,boli,adica sa ma intareasca prin cuvintele sale,care pot sa-mi puna o alifie pe rana si m-ar ajuta sa depasesc problemele.am un duhovnic de 5 ani de zile,nu m-am spovedit la altcineva in acest timp, iar spovedania o fac regulat (si-n afara posturilor mari).am fost mereu sincera si deschisa cu sfintia sa,spunandu-mi nu doar pacatele,ci si inclinatiile,gandurile,intentiile,necazurile,pt ca aşa am citit la Sfintii Parinti ca se procedeaza.m-a sprijinit de cateva ori,apoi ma respingea prin vorbe tari,nu-mi vorbea,ma baga in deznadejde,nu vroia sa-mi asculte decat pacatele,pe care trebuia sa le zic foarte repede,pt ca aşa imi cerea.iar,cand il intrebam ceva imi zicea mustrator:zi pacatele! (adica nu si altceva).ma inhibam,ma speriam,il ascultam,ca de obicei,dupa care,ieşind de la spovedanie,plangeam si ma consumam,pt ca m-am dus la Sfintia sa,ca si in fata unui slujitor al lui Dumnezeu,iar dansul cu atitudinea lui repetabila ma baga in deznadejde.dupa cateva dati,l-am rugat sa ma asculte,pt ca nu pot face altfel,ca am nevoie de ajutorul sfintiei sale pt a depasi problemele.atunci ma asculta deplin.ma simteam usurata si multumeam lui Dumnezeu,dar,din pacate,de f putine ori am simtit aceasta usurare,intrucat fenomenul s-a repetat.acum mi-e frica de dansul,pt ca,daca incerc sa-i spun ceva,mai ales in afara spovedaniei,tipa la mine,fara rost sau imi raspunde pe un ton mustrator,desi intrebarile sunt cotidiene,simple,sau poate vreau sa-l anunt ceva pe scurt.consumandu-ma pt aceasta,am avut de nenumarate ori ganduri negre,in loc sa vin cu nadejde de la spovedanie, veneam cu deznadejde.sincer,nu mai pot.vreau cu adevarat sa ma pot spovedi,sa simt ca duhovnicul se implica putin si constant in viata mea,fara a-l impovara,sa-mi zica cateva cuvinte de intarire,de la Sfintii Parinti sau din Sf.Scriptura,sa simt ca mi-e alaturi in necazurile pe care le am si sa-mi dea putina nadejde de a merge mai departe.i-am comunicat si dansului starile de deznadejde din cauza problemelor mele dar si a faptului ca nu ma sprijina,i-am zis si ca mi-e frica de dansul,la care mi-a raspuns:şi altora le este.nu stiu ce sa fac,pt ca vreau sa ma tin in continuare de Hristos,dar am nevoie si de duhovnic.m-am gandit anul acesta c-ar trebui sa fac un pas si sa vorbesc şi cu un psiholog,dar,dupa ce-mi propun,renunt,pt ca ştiu ca acestuia ii lipseste experienta duhovniceasca,chiar daca are o alta experienta de a intelege framantarile omului.dar nu stiu la cine sa apelez.am gasit acum pe site acest articol si m-am gandit sa va scriu.ma intreb unde gresesc,pt ca nu vreau sa-l supar cu nimic pe duhovnicul meu,ii spun toate ca lui Dumnezeu,dar atitudinea sa n-o inteleg.poate nici nu e nevoie si nici nu trebuie sa-l judec,dar nu mai pot sta stresata si inspaimantata cand merg la spovedanie,nu mai pot.ii vad pe altii bucurosi,usurati,cu nadejde,iesind de la alti duhovnici,dar si de la dansul.face diferente clare intre ucenici,desi e considerat un duhovnic iscusit,cu dragoste,jertfelnic,pe unii ii ajuta,iar altora le da un comportament asemanator mie.am aflat ca si altii trec prin situatii asemanatoare cu parintele,chiar si cei cu familii si copii(eu sunt necasatorita).de un timp,m-am gandit sa raresc timpul pentru spovedanie,pt a-l deranja mai rar,desi simt nevoia sa ma spovedesc mai des.am facut un efort mai mare in acest sens,propunandu-mi sa rezist si,orice probleme as avea,sa astept timpul spovedaniei,desi nu faceam nimic fara binecuvantarea sa,fara a sti,fara a-i cere sfat,si,uite asa,stau nespovedita,desi merg in continuare la aceeasi biserica,unde slujeste,nu iau decat binecuvantare,dupa care plec.altii raman sa-si spuna problemele sau pur si simplu sa-l intrebe ceva sau sa-i mai zica ce li s-a intamplat in ultima saptamana.vad ca pe altii ii primeste,le arata dragoste,are rabdare cu ei.ma bucur ca ii ajuta,singurul lucru pt care sufar e ca am nevoie si eu sa vorbesc cu sfintia sa despre problemele mele.nu vreau prin acest mesaj sa-l clevetesc,sa-mi adaug pacate inaintea lui Dumnezeu,şi va rog,nici pe dvs.sa nu faceti acest lucru,dar spuneţi-mi careva,care aveti experienta duhovniciei sau vi s-a intamplat ceva asemanator,cum sa fac pt a avea putina pace sufleteasca si o relatie constructiva spre slava lui Dumnezeu si mantuirea sufletului meu, cu parintele duhovnic.va multumesc.iertati-ma.mentionez ca de 7 ani de cand il cunosc (5 ani de cand ma spovedesc la sf.sa)au fost perioade cand m-a sfatuit si m-a sprijinit,m-a ajutat sa ma rog mai mult,sa ma tin de Hristos,sa nu cad in pacate,dar,aşa cum v-am spus,lucrurile se schimba foarte des.de cele mai multe ori,ma respinge prin vorbele sale,iar cand ajung aproape sa deznadajduiesc de tot,ma asculta.insa nu mai pot.imi amintesc ca de cele mai multe ori am iesit plangand in hohote de la spovedanie,si de mai putine ori bucuroasa.iar in ultimul timp vad ca nu mai are deloc timp sa ma asculte.va multumesc.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>