Egumenul si bucătarul

Într-o mănăstire de obşte vietuia un monah pe nume Eufrosin. Era bucătarul obştii şi, fiindcă toată ziua şi-o petrecea printre cazane şi cuptoare arzânde, nimeni nu-l băga în seamă. Astfel a izbutit să-si ascundă strălucitoarea virtute. Ba chiar unii monahi, din cei cu totul nepricepuţi, văzându-l înnegrit de fum, râdeau şi-şi băteau joc de el.
El însă, deşi ducea fără crâcnire ostenelile îndatoririi sale, îndura totul fără supărare. Nu răspundea, nu cârtea şi nu judeca pe nimeni.
Stareţul mănăstirii era om virtuos, cu îndrăzneală la Dumnezeu. Aşadar, odată s-a rugat lui Dumnezeu să îi descopere care dintre ucenicii săi era mai sporit duhovniceste si mai bine plăcut Domnului.
Într-o noapte, cuprins de extaz, s-a văzut într-o grădină binemirositoare, plină de copaci minunaţi încărcaţi cu frumoase si înmiresmate roade. Sub copaci curgea un râu cu apă cristalină. Minunată era vedenia acelei grădini. În timp ce privea acea rară frumuseţe, stareţul mulţumea neîncetat Creatorului său, fericindu-se şi pe sine că se învrednicise a vedea aşa ceva.
Însă voia şi să guste din minunatele fructe, asa că încercă să ia câteva, dar nu izbuti. Crengile, dimpreună cu roada lor, se înălţau, cum se apropia de ele! După ce a încercat aceasta de mai multe ori, în zadar însă, l-a văzut deodată pe monahul Eufrosin ducându-se să ia şi el ceva din toate câte se găseau în acea minunată grădină. Şi, lucru de mirare, crengile se plecau înaintea lui, dăruindu-şi pârga de bunăvoie. Uimit, egumenul îi strigă:
– Fiule, Eufrosine, cine te-a adus aici, îngăduindu-ţi încă si să stai?
Alunci monahul, zâmbindu-i, îi răspunse:
– Părinte, Dumnezeu, de oameni iubitorul, mi-a încredinţat mie această grădină şi mi-a îngăduit să mă bucur de tot ce se află aici.
– Şi poţi să-mi dai şi mie un fruct?
– Ia câte vrei!
– Dar nu pot, fiule, căci, deşi am încercat de mai multe ori, n-am izbutit să iau nici unul!
Atunci Sfântul s-a apropiat de un măr, a luat cu uşurinţă trei mere si i le-a dat stareţului său.
Îndată ce egumenul a luat fructele, şi-a revenit din extaz! Îl aştepta însă încă o surpriză: chiar ţinea în mâini trei mere!
Atunci a poruncit să se bată toaca de îndată pentru slujba de dimineaţă. În timpul Utreniei a răbdat şi n-a spus nimic, însă la Apolisul Sfintei Liturghii, când încă era îmbrăcat cu veşmintele Arhiereşti, a poruncit să fie chemat fratele Eufrosin, care între timp se dusese la ascultarea lui, să apuce să facă mâncarea la timp.
Atunci câţiva călugări au dat fuga la bucatărie şi l-au adus dinaintea Porţilor Împărăteşti ale bisericii, aşa cum era afumat şi înnegrit de la cuptor, pe faţă, mâini şi rasă.
Atunci egumenul l-a întrebat:
– Fiule, unde ai fost noaptea trecută? Eufrosin şi-a plecat capul, fără a răspunde nimic. Însă fiindcă egumenul stăruia să primească răspuns, i-a zis cu smerenie:
– Nu ştii, părinte, unde ne-am aflat amândoi? Atunci egumenul, tremurând de emoţie, a arătat cele trei mere:
– Nu cumva ştii ce sunt acestea? îl întrebă.
– Ba da, părinte. Sunt merele pe care mi le-ai cerut şi ţi le-am dat.
– Fiule, Eufrosine, fericit eşti, căci te-ai învrednicit a te bucura de asemenea bunătăţi! Fă bunătate şi roagă-te şi pentru mine păcătosul!
Apoi egumenul a povestit întregii obşti vedenia pe care o avusese, după care a căzut la picioarele ucenicului său care plângea ruşinat. Apoi a tăiat merele în bucăţele mici şi le-a împărţit fraţilor.
Sfântul Eufrosin, care până acum suporta fără crâcnire bătaia de joc, acum nu mai putu îndura admiraţia tuturor. De aceea, în scurt timp plecă de la acea mănăstire şi nimeni nu-l mai văzu pe-acolo.
(Everghetinos)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 – Darul vedeniilor