Tipologii creştine în drum spre Înviere

Pr. Dr. Cristian Muntean

Există în omul contemporan o anume înclinare spre religios. Şi în ciuda acestei înclinaţii el nu se manifestă în plan eclesial ci bântuie într-un bigotism religios alimentat nu doar de ignoranta practicantului ci şi de superficialitatea celui chemat să formeze de la altar şi amvon prototipul creştinului din toate timpurile.

De la început trebuie spus că nu putem vorbi de un prototip, din perspectivă omenească, decât în raport cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos – arhetipul spre care noi tindem. Nu putem vorbi despre un prototip pentru că exemplul ar trebui să fie atât de complex încât am pierde esenţa. Dar Hristos este cel care ne linişteşte: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt”.

De aceea în faţa Judecăţii suntem cu toţi egali chiar dacă putem dezvolta o teologie întreagă asupra persoanei ca expresie a unei anumite tipologii şi diferenţe, în acelaşi timp.

În drumul nostru spre Înviere, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat spre analiză modele. A dezvoltat un anumit tip de predică – cea în parabole – nu ca să încurce ci să lămurească şi să-i facă pe cei din vremea Lui să-L înţeleagă mai uşor. Prin cei de atunci ne-a lăsat şi pe noi să alegem, în baza liberului arbitru.

Tipologiile creştine, la care mă voi opri, sunt cuprinse în pericopa evanghelică ce deschide perioada liturgică a Triodului, o perioadă de neîncetate străduinţe duhovniceşti – pocăinţă, rugăciune, fapte bune – ne  conduc spre taina luminii Învierii. Duminica aceea se mai numeşte şi „a vameşului şi a fariseului”.

În contextul evanghelic, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre două tipuri de credincioşi pe care îi desparte conştiinţa, mai bine zis două grupuri de păcătoşi: cei cunoscuţi în mod obişnuit( vameşul) şi cei convinşi că nu sunt astfel, care se cred drepţi, reducându-L pe Dumnezeu la un fel de lege, de ritual, de obişnuinţă (fariseul).

Dacă acceptăm un posibil urcuş spre propria înviere înseamnă că ne asumăm un tip de atitudine. Mântuitorul Hristos ne vine în ajutor propunându-ne modele de conştiinţă şi lăsându-ne în acelaşi timp libertatea de a ne hotărî alegerea.

Parabola Mântuitorului a avut un scop precis. Ea se adresa acelor „drepţi” care-i dispreţuiau pe ceilalţi prin suficienţa lor. Criteriul lor de judecată nu era în funcţie de ei înşişi ci în comparaţie cu alţii pe care îi vedeau mai păcătoşi. Fariseul din pericopa evanghelică este un practicant înverşunat al credinţei sale: „posteşte de două ori pe săptămână, dă zeciuială din toate ale sale” dar îi lipseşte suportul existenţial al dragostei pentru celălalt şi mai ales al smereniei. De fapt smerenia îi deosebeşte tipologic pe cei doi.

Dintre toate virtuţile, cea mai greu de realizat e smerenia fiindcă dintre toate păcatele, cel mai greu de înlăturat e mândria. Fariseul avea calităţi reale, pe care mulţi dintre noi le avem, dar ele au fost umbrite de dorinţa de înălţare mai sus decât celălalt, în cazul nostru – vameşul.

Lecţia smereniei este mai actuală decât am considera-o noi pentru că ne propune un model de atitudine ce nu se mulţumeşte cu o stare pasivă ci se împlineşte prin perseverenţa noastră în iubire, în găsirea „celuilalt” care ne iubeşte şi are nevoie de noi. Smeritul adevărat e cel care nu ştie că e smerit, şi care nu ştie că alţii ştiau că e smerit. Smeritul adevărat e trecut cu vederea şi nu-l preocupă vederea de către alţii (vameşul).

Tipul vameşului e cel al creştinului conştient şi capabil de îndreptare, pornit pe calea cea strâmtă spre înviere. E creştinul a cărui conştiinţă lucrează chemându-1 la căinţă, la schimbare; şi nu întâmplător rugăciunea vameşului a devenit rugăciunea inimii care a hrănit şi hrăneşte necontenit o adevărată mişcare isihastă.

„Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului!” este expresia conştientizării păcatului din noi, a înclinaţiei necontrolate spre rău, dar, în acelaşi timp, şi dorinţa de regăsire a sinelui în Dumnezeu, care începe printr-o mare smeriră. Aceasta nu e neapărat modestie pentru că nu se adresează calităţilor noastre, pe care le putem recunoaşte, ci vizează apartenenţa noastră la comuniunea bisericii în care intrăm cu conştiinţa şi cunoştinţa păcatelor noastre, care ne dau acea stare de smerenie.

Pentru omul modern, depărtat de viaţa în duh a bisericii, actul smereniei este începutul întoarcerii spre spiritualitatea proprie şi urcuşul neîncetat spre înviere.

Sf. Ioan Scărarul descoperea două dintre însuşirile smereniei : a nu te încrede în faptele tale cele bune, precum fariseul, şi dorinţa de a învăţa mereu, acea stare de căutare continuă ce nu te lasă să rămâi static ci îţi crează un anumit dinamism ce se raportează neîncetat la ocolirea păcatului prin virtute. Cei ce se smeresc – spune Sf. Grigore Teologul – pentru greşelile lor, păstrează virtuţile ce le au; ceilalţi, trufindu-se cu binele ce-1 află în ei, îl pierd pentru trufia lor şi se pierd pe sine.

Urcuşul nostru spre Înviere va trebui să fie unul fără trufia acestei lumi căci „ce-i foloseşte omului că va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul? Grija faţă de suflet este dovada că noi am înţeles rostul vieţii în care cunoaşterea de Dumnezeu nu mai îmbracă forma filozofală a lumii ci se regăseşte în împlinirea poruncilor la care se adaugă binecuvântarea Sfintelor Taine.

A fi în acord cu Dumnezeu înseamnă a căuta să-i împlineşti voia nu de dragul oamenilor ci de dragul chipului pe care El ţi 1-a rânduit de la crearea lumii.

Dacă omul modern se angajează la urcarea acestei Golgote spre lumina binecuvântată a învierii el trebuie să fie conştient că drumul nu e uşor şi necesită multă stăruinţă iar accentul va fi pus nu pe înţelepciunea lui, trecătoare, ci pe milostivirea lui Dumnezeu care e veşnică.

Fariseul şi Vameşul sunt două prototipuri în căutarea Arhetipului care au ca punct de plecare conştiinţa, mai mult sau mai puţin smerită. Libertatea de opţiune este expresia propriei conştiinţe.

Sf. Ioan Scărarul este cel care ne dă cea mai frumoasă definiţie a smereniei, învăţându-ne să dobândim înţelepciunea înţelegerii prin efori duhovnicesc: „înainte de pâinea coaptă a smereniei este pocăinţa sinceră şi plânsul curăţitor de toată întinăciunea; având între ele o deosebire ca cea dintre făină, aluat şi pâinea coaptă. Sufletul se macină şi se subţiază prin pocăinţa cea adevărată; se uneşte şi se amestecă cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar când se aprinde cu focul Domnului, atunci se praface în pâine şi se întăreşte fericita smerenie”.

Şi totuşi, e greu înţeleptului să se păstreze în smerenie, precum îi e greu prostului să-şi înfrângă orgoliul.

Vorbind despre smerenie mitropolitul Antonie Plămădeală ne aduce cu picioarele pe pământ, observând, ca un fin psiholog, diferenţe care ar trebui să ne pună pe gânduri.

Cel care e smerit, pentru că e prost, e mai degrabă prost decât smerit. Cel care e mândru pentru că e deştept, e mai degrabă mândru, decât deştept. Se zice că diferenţa dintre un prost şi un deştept, e că cel dintâi nu vede nici o diferenţă. Pentru asta nu e smerit. Deşteptul care vede diferenţa, nu e neapărat mândru, dar poate să fie, atunci când îşi face un merit al lui, din ceea ce e în mod sigur un dar de la Dumnezeu. Inteligenta ni se dă. Munca o desăvârşeşte, dar o piatră ordinară oricât ai şlefui-o, nu devine diamant dacă nu era diamant încă dinainte de şlefuire, (vezi „Cuvinte duhovniceşti” Sibiu, 2ooo, p.89)

Lecţia smereniei se înţelege greu pentru că e şcoala la care învăţăm să ne şlefuim diamantul pe care-1 avem în interior.

Drumul spre Înviere este anevoios şi presupune o asumare a propriei regăsiri prin dialogul cu „celălalt” al faptelor iubirii.

Smerenia este trăsătura de căpetenie în viaţa ortodoxă. Mântuitorul a reţinut-o pentru noi ca să ne fie model de atitudine.

Să nu uităm că a rostit-o pentru cei ce se credeau drepţi si-i dispreţuiau pe ceilalţi, o stare care ne e, de multe ori, mai mult decât familiară. Depinde, acum, doar de noi dacă vom fi sinceri în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu prin duhul smereniei

.