DRAMA RELIGIOZITĂŢII

Postul Mare al Paştelui ne-a adus aminte, a câta oară, cât de obosiţi am ajuns în a mai fi oameni. De la cele mai grave păcate la lipsa de conştiinţă a păcatului orizontul decăderii noastre umane s-a desfăşurat haotic dinaintea lui Dumnezeu. Ca în fiecare clipă a existenţei lumii. Dramatic mi-a apărut însă modul superficial în care oamenii, după regula unei religiozităţi bolnave, au venit să târguiască iertarea. Neţinând cont de nimic, de nici o regulă a simţului creştin, au pendulat după câte o dezlegare soft, au speculat aglomerarea Săptămânii Patimii din programele bisericilor noastre, au raşchetat liniştea necesară întâmpinării unui praznic atât de adânc cum este Învierea, pentru a obţine lucruri pe care nu le înţeleg. Nu le cuprind şi nu le înţeleg pentru că nu le explicăm, nu le lămurim nu doar în Posturi, ci mereu şi mereu. Nu le reamintim că Biserica nu e deschisă doar la sărbători, cum cred ei, că Dumnezeu nu e viu numai Duminica. Că frumuseţea Ortodoxiei tocmai în aceasta constă. Că Dumnezeul nostru e Viu permanent, că nu e un Dumnezeu de paradă, ba chiar aş îndrăzni că nu înghite deloc parada.

Un prieten al României, un ortodox scânteietor prin libertate, Klaus Keneth, scria în cea mai recentă carte a sa, „Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de Jurnal” (Agnos, 2010), o mărturie care, personal, mi-a confirmat presupunerile din practica liturgică şi pastorală, de zi cu zi: „Cunosc destul de bine lumea şi cred acum că românii sunt cel mai evlavios popor de pe pământ, asemănător hinduşilor, care nu văd nici o diferenţă între bisericesc şi lumesc. Fie ca Dumnezeu să apere această credinţă şi să o întărească. Fie ca El să preschimbe superstiţiile în credinţă ortodoxă. Fie ca El să îi scoată, în timpul Liturghiei, pe oameni, din timp şi spaţiu, în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu se uite la ceas atunci când slujba durează mai mult de trei ore. Romano-catolicii se uită la ceas după primele 30 de minute, întrebându-se: Da’ oare cât mai durează? Nu, aici, la Liturghie, mă simt bine şi liber, mă simt acasă, iar inima mea tânjeşte plină de bucurie spre momentul împărtăşirii. Fără aceasta, restul nu ar fi decât „spectacol mort”! dar nu, aşa ceva nu s-ar potrivi României, credinţa moartă nu e credinţă ortodoxă! Simt adânc în mine că aparţin şi eu acestui loc, că, într-un anumit fel, sunt şi eu român, că sunt una cu ei şi că fac parte din poporul lor. E un lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Aceasta este Ortodoxia! Un asemenea final minunat nu aş fi meritat, însă Dumnezeu e, pur şi simplu, DRAGOSTE, şi încununează totul prin prezenţa la împărtăşanie. Dumnezeu să binecuvânteze România!“ (Op. cit, p. 215)

La vremea de demisie din Neam şi la însingurarea de care avem parte ca popor, la vremurile trecute de pace fost-am integraţi, la vremea de criză de-acum ne vom dezintegra, un astfel de mesaj nu doar ne onorează ci ne şi obligă. Convertirea religiozităţii noastre în credinţă, a reflexelor tradiţionaliste în gesturi legate de Împărăţia Cerului, la disciplinarea pietismelor ieftine în emoţii ziditoare de Liturghie – căci vai, cum se mai laudă câte un slujitor cu lipsa de emoţie la Liturghie, toate acestea şi multe, multe altele ne obligă la reacţie pastorală. Este tot mai clar că trebuie să reînnoim Duhul predicii, să dezvoltăm o cateheză coerentă, legată de cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi de deprinderea unui comportament mistic lipsit de misticisme absurde. Că nu mai avem voie să cultivăm în popor atitudini ambigue, comportamentul nostru preoţesc şi ortodox trebuind să fie parte integrantă a mărturiei noastre. Că nu putem restaura nădejdea şi credinţa unui popor fără a ne revizui comportamentul liturgic, fără a-i dărui o Liturghie autentică, adică Dumnezeiască. Că nu-i vom recupera iubirea, atinsă ici acolo de reacţia credincioşilor la mediocrităţile noastre, la jumătăţile noastre de trăiri, până nu ne vom pune cu totul în slujba lui Dumnezeu.

Religiozitatea fadă, legată doar de arivism şi manipularea necazului oamenilor din jur trebuie amendată. Neîncetat. Credinţa înseamnă conţinut mărturisitor, fidelitate şi dinamism patristic, refuzarea speculării dramei din jur. Hristos Domnul cere fiecăruia dintre noi să luăm cu asalt Împărăţia. Nu pentru că este greu de cucerit ci pentru că moleşeala dată de automulţumire şi religiozitate fadă ucid Duhul acesteia, rănesc sensul adânc al prezenţei noastre în Hristos şi în Biserică. Împovăraţi şi obosiţi oamenii s-au plecat în Spovedanii şi intimitatea slujbelor. Dacă n-au ieşit odihniţi din acest exerciţiu duhovnicesc este vina noastră, a celor care n-am explicat şi trăit odihna în Hristos ca una activă, dinamică, aducătoare de pace de Sus. Dacă ne mai ţine Dumnezeu pentru ceva îndrăznesc să cred că nu pentru atitudinile noastre religioase, ci pentru cele de credinţă, nu pentru speranţele noastre materialiste ci pentru nădejdea Învierii, nu pentru falsele noastre relaţii de dragoste socială, ci pentru iubirile pe care nu le trădăm, dintre care cea dintâi este către El, Hristos Dumnezeu.

România este în criză de Românie. Biserica are obligaţia, poruncită de Însuşi Domnul, de a nu se depărta de popor, de a mângâia poporul dar şi de a-l creşte pentru mântuire. Când lumea întreagă geme de durerea şomajului, Biserica ne dă de lucru tuturor. La sufletul nostru şi la cel al aproapelui, în taina Ortodoxiei. Iar plata lucrării nu  se vede doar dincolo de porţile Cerului, ci şi aici, pe pământ. Unde Liturghia ne dăruieşte Darul Învierii.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

(Telegraful Român, Nr. 15-16 / 15 aprilie 2010, p. 2)