Seceta ce a durat trei ani

Ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, Cuviosul Ilarion (+371), ce s-a numit mai apoi şi el „Mare”, a răsădit monahismul egiptean original în pământul sfânt al Palestinei.
Când, după un timp, s-a întors în regiunea Tebaidei, unde se nevoia învăţătorul său, i-a găsit pe locuitori cuprinşi de deznădejde… Vezi bine, nu mai plouase de trei ani! Seceta bântuia printre sărmanii oamenii. Ţarinile toate erau arse de vipia soarelui, iar animalele începuseră a li se prăpădi de foame!
Îndată ce-au aflat de sosirea Sfântului Ilarion, locuitorii Tebaidei s-au adunat toţi, cu femei şi copii, şi s-au dus la cuviosul Ilarion. Trupurile lor descărnate şi livide erau dovada aprigei foamete ce bântuia locul. Căzând, aşadar, la picioarele Sfântului l-au rugat aşa:
- Îndură-te de necazul ce-a dat peste noi! Roagă-te Domnului să-Şi ostoiască mânia şi să dăruiască ploaie de viaţă dătătoare peste locul nostru lovit de secetă!
Sfântul, văzându-i pe toţi atât de slabi şi descărnaţi, suspină adânc, îşi ridică ochii spre cer, îşi înălţă braţele si se rugă fierbinte lui Dumnezeu să se îndure de robii Săi, dându-le ploaie şi răcorind pământul însetat.
Nici n-apucă bine Sfântul Ilarion să sfârşească rugăciunea, că şi porni a ploua cu găleata!
După această minunată binefacere, a urmat însă o ispită din cele mai ciudate. Îndată ce s-a oprit de viaţă dătătoarea ploaie, au apărut numeroase lighioane otrăvitoare ce s-au năpustit asupra oamenilor să-i muşte. Atunci, mulţi dintre ei, muscaţi fiind, au căzut leşinaţi. Văzând Sfântul Ilarion acest neaşteptat necaz, a luat ulei, a chemat numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, după care i-a uns pe oameni cu acel ulei. Toţi s-au tămăduit pe loc, dând slavă lui Dumnezeu si fiind veşnic recunoscători sfântului Său rob.
(Viaţa Sfântului Ilarion)

“Darurile Sfântului Duh” II, editura Sophia, 2006 - Darul facerii de minuni