ILIE A. BOULGARAKIS – „TU, CARE JUDECI PE FRATELE TAU …” Ed. Anastasia, 1999

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.2/1999

Editura Anastasia prin inspirata sa colecţie „Comorile pustiei” vine să înlocuiască un vid spiritual care ne-a marcat, în contextul modern, întreaga devenire şi istorie. Această „recuperare” duhovnicească are în vedere bogata învăţătură patristică ce deschide orizontul marii tradiţii a Bisericii creştine apostolice.

Cartea lui Ilie Boulgarakis se înscrie şi ea în această direcţie descoperindu-ne sfaturile părinţilor pustiei cu privire la „clevetire” şi „judecată” – două din păcatele la care suntem părtaşi în fiecare clipă. Cartea rămâne vie şi actuală nu numai prin titlul sugestiv: „Tu, cel ce judeci pe fratele tău …” ci şi prin inspirata alegere a temei care actualizează această meteahnă a lumii – judecata şi clevetirea – practic „devorarea” bunului nume al cuiva.

Chiar din prefaţă autorul îşi precizează opţiunea pentru această temă. Delimitează necesitatea pentru judecare când ea are ca scop o funcţionalitate oarecare cum ar fi spaţiul tehnicii, şi „bârfirea, vorbirea de rău, minciuna, mărturia mincinoasă, clevetirea” pe care le consideră „simptome clinice” ale judecăţii. Sensul judecăţii la care se opreşte autorul nu este atât axiologic cât soteriologic, ea nu se referă, din perspectiva părinţilor, la problemele cotidiene ci vizează legătura omului cu Dumnezeu în planul mântuirii. Abundenţa citatelor patristice demonstrează migăloasa muncă de cercetare care a avut ca scop direct „nevoinţa pentru refacerea frumuseţii primare” din vremea părinţilor având ca pavăză dreapta socoteală de unde porneşte urcuşul duhovnicesc.

Cartea este structurată în patru părţi: „Ce sunt clevetirea şi judecata”; „Asceţii sunt împotriva clevetirii şi judecăţii”; „Asceţii explică de ce clevetirea şi judecata constituie un rău” şi „Ce ne învaţă asceţii despre clevetire şi judecată”, care vorbesc de la sine despre preocuparea autorului. Chiar dacă anumite citate se repetă ele nu devin supărătoare, ci aprofundează înţelegerea anumitor atitudini sau idei.

Aducând argumentul Părinţilor Bisericii autorul explică atât clevetirea cât şi judecata prin citate bine alese concluzionând: „clevetire este atunci când cineva, care nu este mişcat de o pornire curată, face cunoscută altuia o greşeală a unui frate, indiferent dacă conţinutul cuvintelor lui este mincinos sau adevărat. Iar judecată este atunci când cineva, adresându-se altcuiva, formulează o sentinţă de condamnare nu cu privire la fapta rea săvârşită ci asupra persoanei înseşi”.

Deosebit de frumos este şi citatul din Sfântul Ioan Scărarul despre clevetire: „Clevetirea este fiica urii. E o boală subţire dar o lipitoare groasă pe trupul iubirii. Clevetirea mai este făţărnicia iubirii, ştergerea neprihănirii şi murdărie şi greutate în inimă”.

Actualitatea acestor păcate la care se opreşte autorul prin prisma părinţilor duhovniceşti este indiscutabilă. Această fineţe de analiză ne face să înţelegem nuanţele păcatului pe care poate de multe ori nu-1 sesizăm sau de multe ori îl judecăm în necunoştinţă de cauză pe cel vinovat de ele. Sfântul Isaac Sirul spunea: „De ce îl urăşti pe păcătos, omule? Pentru că nu este drept, potrivit cu părerea ta? însă unde este dreptatea ta, din moment ce nu ai dragoste? De ce nu plângi pentru el, ci îl prigoneşti?”

Autorul găseşte patru motive esenţiale în explicarea „fenomenului” clevetirii şi al judecăţii, clasificându-le în patru grupe generale: două de natură raţională – obiectivarea păcatului şi a virtuţii, şi examenul juridic al ordinii creştin-morale, la care se adaugă încă două: mândria şi ideea că asceza nu schimbă numai moralul monahilor ci şi firea lor.

Partea a doua a cărţii completează nevoia de înţelegere a gravităţii păcatelor amintind de învăţătura pustnicilor ce condamnau vehement clevetirea şi judecata. Sf. Macarie Egipteanul este un exemplu în acest sens: „Creştinii trebuie să se nevoiască pentru orice lucru şi să nu judece pe nimeni în nimic”. Ba mai mult, asceţii cereau ca păcatele să fie acoperite demonstrându-ne nouă nevoia de atitudine şi de implicare, a nu da prilej de judecată aproapelui tău. „În clipa când acoperim căderile fratelui şi Dumnezeu le acoperă pe ale noastre” (Avva Pimen). Exemplele sunt nenumărate tocmai ca noi să înţelegem nuanţa delicată a „acoperirii păcatelor celorlalţi” din perspectiva judecăţii noastre: „Dacă Dumnezeu care i-a făcut vede şi nu-i arde, cine sunt eu să-i mustru?” (Avva Ioan Persul).

Autorul scoate în evidenţă cele două păcate ce riscă, în contextul modern, să treacă oarecum neobservate pentru că au devenit prea diurne. Clevetirea şi judecata „fac nefolositoare nevoinţele şi pierd roadele cele bune” (Avva Isaia) dar mai mult cred că determină părăsirea de Dumnezeu. Un creştin cu frica de Dumnezeu fuge de judecarea aproapelui şi de clevetire căci „Toate sunt curate celor curaţi!” spune fericitul Simeon. Puţini înţeleg că acest drept de a judeca îl are doar Dumnezeu. Putem spune că omul răpeşte cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu (cf. Sf. Ioan Scărarul, Sf. Anastasie Sinaitul).

În partea a treia autorul încearcă să convingă, folosind aceeaşi bogată sursă patristică, de ce aceste păcate constituie un rău. „Să nu judeci, chiar dacă vezi cu proprii tăi ochi, căci de multe ori se întâmplă să te înşele chiar şi aceştia” (Sfântul Ioan Scărarul) este argumentul de la care pleacă autorul susţinând ideea că oamenii judecă pe ceilalţi potrivit propriilor prejudecăţi. Obiectivitatea de judecare este relativă pentru că nu putem intra în sufletul celui pe care îl judecăm. Şi de aici rezultă că judecata este numai lucrarea lui Dumnezeu. ,,Tu ai văzut păcatul lui, dar nu ştii pocăinţa lui” (Avva Dorotei). Oamenii văd anumite păcate ale aproapelui, dar nu ştiu ce luptă poartă fiecare om până cedează ajungând în acea stare de păcat. Lupta aceasta este criteriul ce deosebeşte acelaşi păcat la diferiţi oameni, spune Boulgarakis.

Ultima parte a cărţii explică în aceeaşi termeni patristici momentul oportun formulării unei judecăţi despre altul, aducând argumente din Sfântul Vasile cel Mare sau Maxim Mărturisitorul: „Din două motive poate spune cineva fără patimă păcatele fratelui. Primul este să-1 îndrepte şi al doilea să folosească pe un altul oarecare …”.

Vindecarea de aceste patimi, ca şi de altele, este o problemă de voinţă şi stăruinţă, nu neapărat de cunoaştere. Recomandarea părinţilor îmbunătăţiţi de a îndepărta de noi pe cei clevetitori şi a nu fi curioşi în cercetarea vieţii celorlalţi căci: „Cel ce încearcă să cerceteze gândurile celorlalţi nu-şi cercetează în adevăr faptele sale” (Nil al Ancirei). Ba mai mult încearcă să ne convingă de a lucra fiecare cu sine însuşi, fiind atenţi şi responsabili de păcatele noastre. Adevărata luptă cu patimile ce ne încearcă duce implicit la smerenie – predispoziţia pentru orice virtute – şi bunătate. Nimeni nu se îndreaptă cu asprime, căci diavolul nu poate izgoni pe diavol, ci mai degrabă prin bunătate. Şi Dumnezeul nostru îndreaptă pe oameni prin mângâiere, spun pustnicii. Condiţia interesului pentru ceilalţi rămâne rugăciunea – duhul irenic al oricărei conştiinţe creştine.

Cartea se încheie cu „două cuvinte în loc de concluzie” care confirmă încă o dată cât de greu ne este să nu ne abatem de la „calea cea vie” a învăţăturii hristice şi să împlinim această nevoinţă.

Ilie Boulgarakis deschide prin această carte una din rănile societăţii moderne căreia îi adresează concluziv cherigma mesianică: „Nu-judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Mt. 7, 1-2)!