Editura Christiana ne propune spre lectură o nouă carte, alcătuită de profesorul Alexandru Dimcea, din mulţimea de texte a părintelui Daniil de la Rarău. Cea de-a doua carte, din „colecţia” Caietelor, poartă un titlu la fel de incitant ca şi prima apariţie.

„Sfinţita Rugăciune” reia tema „Dumnezeu - Dragoste” pentru că rugăciunea este mijlocul haric al cunoaşterii adevărate, al cunoaşterii de taină şi nu în ultimul rând al cunoaşterii lui Dumnezeu-dragoste.

În prima parte „Gânduri despre rugăciune” autorul ne introduce în dimensiunea rugăciunii pornind de la o apoftegmă a Părinţilor Pustiei : „Oglinda omului este rugăciunea” expresia năzuinţei elementare spre o viaţă mai înaltă, prin care arzi dumnezeieşte din tot lemnul cel nevrednic al fiinţei tale în pustiul sec de haritate.

Părintele Daniil vorbeşte şi de condiţiile rugăciunii, în care un loc important îl ocupă alegerea timpului, a gesturilor, a locului, a cuvintelor, pentru că rugăciunea e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului. Autorul ne aminteşte de sfatul scriitorilor ascetici care vorbesc de o pregătire îndelungată a rugăciunii, ca şi în muzică: ca să înveţi o melodie trebuie să o repeţi cântând-o. Ca să înveţi rugăciunea trebuie să te rogi blând şi armonios. Sensul fundamental filocalic al oricărei rugăciuni.

În „Dreptar duhovnicesc” părintele Daniil ne face să înţelegem că învăţătura despre rugăciune se dă tot în stare de rugăciune pentru că împlinirea ei este semnul vieţii duhovniceşti sau răsuflarea duhului.

Vremea de rugăciune trebuie să fie pururi o bucurie şi o rodire totală a omului atât trupeşte cât şi duhovniceşte căci a învăţa să te rogi e a învăţa să te înduhovniceşti iar a te înduhovnici e a-ţi împlini viaţa în întregimea ei prin lumina Duhului.

Autorul insistă pe rugăciunea pentru altul ce are darul de a ne face să ne depăşim mai uşor, ridicându-ne sufletul peste ei însuşi, trezindu-i dragostea generoasă, ca şi puterile sufleteşti de rugăciune pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta (In.13,36).

Întregul nostru efort spre rugăciune trebuie însufleţit de ritmul Bisericii de care nu ne putem lipsi întru mântuire căci „În afară de Biserică nu există mântuire”( Tertulian).

Rugăciunea trebuie unită întotdeauna cu fapta, ea are nevoie de părtăşia trupului care se adânceşte în asceză şi contemplaţie pentru că reprezintă vrednicia noastră prin care punem în mişcare virtuţile Botezului în măsura în care ne străduim ca propria viaţă să fie învrednicită prin stăruinţa de a ne realiza ca om lăuntric.

Sfinţita Rugăciune - spune părintele Daniil - nu mai este rugăciunea noastră ci rugăciunea Duhului şi a marilor ei biruitori care se roagă în noi, de vreme ce cu adevărat însuşi „Duhul Sfânt în biserica Sa se roagă pentru noi”. Sfinţita rugăciune e rugăciunea făcută cu binecuvântare, cu sfinţire, nu e o rugăciune ca orice alta, ea se transmite din duhovnic în duhovnic şi adesea prin spiţă de ucenic fiind cunoscută ca sfinţita rugăciune a inimii.

În capitolul „cunoaştere şi rugăciune” autorul defineşte rugăciunea ca „leagăn ce se zbate în văzduhurile lui Dumnezeu” ducându-ne către lumina taborică a Sfintei Slave prin puterea ei de cunoaştere, de naştere şi Înviere.

Dacă rodul rugăciunii este dragostea înseamnă că cercul deschis prin Dumnezeu - Dragoste se împlineşte prin Sfinţita rugăciune pentru că dragostea dumnezeiască nu este decât harul agonisit în lăuntrul fiinţei noastre prin rugăciune.

Cartea se încheie printr-un „Imn-acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu” şi „Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul” precum şi printr-un „lexic” ce lămureşte câteva cuvinte pentru cei neiniţiaţi în limbajul teologic.

Demersul domnului Dimcea este lăudabil în contextul descoperirii gândirii părintelui Daniil de la Rarău şi a influenţei sale asupra spiritualităţii româneşti de secol XX. Personalitatea sa, oarecum controversată, poate fi înţeleasă acum prin prisma acestor texte, care îi adâncesc profunzimea până la întâlnirea cu noi înşine sau cu propria rugăciune în stare de veghe.