COSTION NICOLESCU „SPRE O CULTURĂ LITURGICĂ”, PREFAŢĂ DE TEODOR BACONSKI, ED. ANASTASIA, 1999, 187 P.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/2000

Una dintre cărţile care marchează acest sfârşit de secol este, fără îndoială, cea a domnului Costion Nicolescu. Deşi este alcătuit din mai multe articole, apărute în diferite reviste de cultură, cartea îşi defineşte „întregul” prin gradaţia tematică a capitolelor ce dau senzaţia unor trepte iniţiatice spre marele act liturgico-euharistic.

Dacă admitem ideea potrivit căreia „cartea este forma superioară şi complexă de expresie a spiritului” (pr. V. Coman, „Cartea în slujba păstoririi creştine”), putem înţelege mai uşor „devenirea” autorului ce reactualizează dimensiunea ontologică a existenţei româneşti.

Complexitatea expresiei spirituale este susţinută şi de diversitatea unghiului de analiză ce transformă cartea într-un adevărat dicţionar capabil să deschidă câmpuri de meditaţie în expresii pe cât de folosite pe atât de recunoscute ca manieră de interpretare.

Bucurându-se de o prefaţă a reputatului teolog Teodor Baconski - ce rezumă cartea prin câteva cuvinte deosebit de inspirate: „glasul care strigă în pustie are câteodată puterea de a desfereca Grădina deliciilor” - Costion Nicolescu ne introduce în grădina cuvintelor sale cu simplitatea ascetului în căutarea mântuirii universale.

Citeste mai departe…

Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.
Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:
- Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

“Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”
(Sfânta Scriptură )

“Pilde şi povestiri ortodoxe cu tâlc” - Leon Magdan

Păcatul cel mai mare

O dată, un călugăr a fost întrebat:
- Părinte, care este cel mai mare păcat?
- Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.

Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. Încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.

Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate.

Voi l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? În nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!

“Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. ”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Tatăl
În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.
Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!

Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul!

Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei …

Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.

Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!” (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Vinovatul dovedit

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.
“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Dragoste de mamă

O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s- a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două?Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta…
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi.
Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.

Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.

Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă.

“După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.” (Fericitul Ieronim)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Andrei Scrima, „Timpul Rugului Aprins, Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană”, Editura Humanitas, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2000

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/2001

La numai patru ani de la prima apariţie în limba română, cartea părintelui Andrei se bucură de o nouă ediţie, accentuând pentru contemporani marea nevoie de duhovnicie şi duhovnic deopotrivă.

Personalitatea părintelui Andrei este pentru mulţi aproape necunoscută. A trăit „aproape neştiut şi necunoscut” (vezi cuvântarea Patriarhului Teoctist la înmormântarea pr. Andrei) de cei de acasă, împlinindu-şi rugăciunea tinereţii sale: „Păstrează-mă Doamne, întotdeauna, străin şi singur”. Reperele biografiei sale sunt impresionante şi descoperă un spirit neliniştit, mereu în căutare de cunoaştere. În excelenta prefaţă a cărţii, domnul Andrei Pleşu, ne avertizează că avem în fată un personaj greu de „sistematizat”: „Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, clar cu o anumită aromă iezuită, Andrei Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson, şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie”.

Cărţii i se descoperă, în viziunea aceluiaşi A. Pleşu o întreită noutate. Prima ar fi una de limbaj în care jargonul „popesc”, „stilistica” leneşă a semidoctismului parohial, este înlocuit cu fineţea şi erudiţia.

A doua noutate, care decurge din prima, constă în recuplarea discursului teologic la metabolismul culturii, demonstrând că hermeneutica religioasă nu trebuie să adopte un aer arhaic şi analfabet pentru a fi autentică. Între cult şi cultură, inteligenţa respiră cald şi firesc.

A treia noutate e deschiderea ei inter-religioasă, invocând alături de Sf. Scriptură, Coranul, mistica persană, Kabbala şi orice tradiţie din care se poate recolte o lumină ajutătoare.

Cartea este alcătuită din trei părţi oarecum separate: „întâlniri în jurul unui pelerin străin”, „Timpul Rugului Aprins, Grupul de la Antim” şi „Maestru şi discipol în Răsăritul Creştin”, care văd pentru prima dată lumina tiparului împreună, fiind marcate de aceeaşi problematică a duhovnicului (maestrul spiritual) din perspective diferite.

Prima parte „întâlniri în jurul unui pelerin străin” ne propune o „lectură hermeneutică” a scrisorii părintelui Ioan cel Străin, cu un vădit caracter testamentar. Personalitatea părintelui Ioan cel Străin (Ioan Culighin) este pusă în legătură cu obştea mănăstirii Cernica unde s-a stabilit venind din Rusia împreună cu mitropolitul Rostovului. Cu timpul, el face cunoştinţă cu „vârfurile” mişcării spirituale de la Mănăstirea Antim (Sandu Tudor şi părintele Benedict Ghiuş), unde este invitat să ţină o seamă de conferinţe, fiind unul dintre practicanţii „rugăciunii inimii”. Despre influenţa lui asupra grupului de la Antim a apărut o excelentă lucrare îngrijită de prof. Gheorghe Vasilescu: „Cuviosul Ioan cel Străin. Din arhiva Rugului Aprins”. (Anastasia, 1999). De aceea demersul părintelui Andrei nu este întâmplător, descoperindu-ne profunzimea unei gândiri ancorată într-o autentică trăire duhovnicească.

Apelativul de „străin” este explicat de autor cât se poate de convingător „Străinul este străin pentru că se află în mers, pentru că nu se aşează în condiţia - sedentară - a familiarităţii noastre curente, pentru că este în perpetuă „transformare”, dezvăluire de înţelesuri”. Viaţa monahală este asemănată acestei „înstrăinări”: „să devii străin acestei lumi”.

Mărturisirea părintelui Ioan, ne spune Scrima, e vorbire în stare de rugăciune. Există un anume fel de a citi Scriptura în stare de rugăciune; există o Scriptură a monahului, alta decât cea a lecturii publice. Autorul aminteşte de una din apoftegmele părintelui Vasile de la Poiana Mărului: „Dacă nu ai un părinte duhovnicesc, cu durere să-1 cauţi”, ce poate fi considerată ca mesaj autentic şi programatic pentru generaţiile de azi şi de totdeauna.

Binecuvântarea, spune autorul, vine de la o sursă şi vizează un recipiendar, presupunând esenţialmente un dar. Ea e un ritual de transmitere, aş spune de iniţiere duhovnicească. Părintele Andrei face distincţia dintre darul de a trăi duhovniceşte, iniţierea cuprinsă în binecuvântare şi darul de a o putea transmite celorlalţi, atât de propriu părintelui Ioan Culighin.

Citeste mai departe…

Sfântul Munte Athos - Grădina Ortodoxiei Universale

Sfântul Munte Athos este considerat a fi o fortăreaţă sau un bastion al ortodoxiei, fiind o adevărată republică monahală. Sfântul Munte este situat geografic în nord-estul Greciei, în peninsula Calcidică. Are o lungime de 60 de Kilometri şi o lăţime între 8 şi 12 Kilometri, însumând aproximativ 360 de Kilometri pătraţi.

O tradiţie pioasă spune că Sfânta Fecioară Maria, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul călătorea cu o corabie spre Cipru, pentru a-l întâlni pe Lazăr cel înviat de Domnul a patra zi din morţi, care era episcop acolo. O furtună neaşteptată a împins însă corabia până lângă Muntele Athos. Acolo Maica Domnului s-a odihnit o vreme, şi cucerită fiind de frumuseţea locului, l-a rugat pe Fiul ei să-i dăruiască acest munte. Atunci o voce s-a auzit din cer, zicându-i : „Acest loc să fie moştenirea şi grădina ta, un rai al mântuirii pentru cei ce o vor căuta”. Astfel Muntele Athos i-a fost închinat Maicii Domnului, deşi în vremea aceea era locuit de păgâni.

Monahismul a apărut şi s-a dezvoltat în Egipt, Siria şi Asia Mică, de unde s-a răspândit ulterior în Palestina, precum şi în Europa. Bazele vieţii monahale în Athos se presupune, de către unii cercetători greci, că ar fi fost puse la începutul secolului al patrulea, când împăratul Constantin cel Mare ar fi ctitorit aici câteva mănăstiri, distruse ulterior de Iulian Apostatul. Alţii cercetători iau ca dată de început a vieţii monastice în Athos veacul al şaptelea. Primele documente care atestă fără echivoc o prezenţă monahală în Athos, sunt legate de particpirea unor călugări athoniţi la Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de împărăteasa Teodora, pentru restabilirea în Biserică a cultului sfintelor icoane.

În anul 885 împăratul Vasilios I recunoşte Athosul drept un teritoriu locuit exclusiv de călugări.

Sfântul Atanasie Athonitul, duhovnic şi prieten al Împăratului Nichifor Fokas, a pus în anul 963 bazele mănăstirii Marea Lavră, cea mai veche aşezare monahală din Athos existentă până astăzi. Ulterior s-au construit şi alte mănăstiri.

În anul 970 Împăratul Ioan Tsimiskes emite primul tipicon al Sfântului Munte Athos, după care trebuie să se conducă monahii de aici.

Numele de „Sfântul Munte” a fost adoptat şi confirmat în mod oficial de către împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul, prin tipiconul din 1046. Acest tipicon face referire şi la comerţul practicat de călugării aghioriţi. Din anul 1050 accesul femeilor este strict interzis în acest loc.

Citeste mai departe…

Sfânta Cruce

Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel Mare, a poruncit să fie făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme, în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Crucea Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Bucati din Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă.

“Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne.” (Sfântul Atanasie cel Mare)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Taina Sfintei Spovedanii

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

“Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan