COSTION NICOLESCU „SPRE O CULTURĂ LITURGICĂ”, PREFAŢĂ DE TEODOR BACONSKI, ED. ANASTASIA, 1999, 187 P.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/2000

Una dintre cărţile care marchează acest sfârşit de secol este, fără îndoială, cea a domnului Costion Nicolescu. Deşi este alcătuit din mai multe articole, apărute în diferite reviste de cultură, cartea îşi defineşte „întregul” prin gradaţia tematică a capitolelor ce dau senzaţia unor trepte iniţiatice spre marele act liturgico-euharistic.

Dacă admitem ideea potrivit căreia „cartea este forma superioară şi complexă de expresie a spiritului” (pr. V. Coman, „Cartea în slujba păstoririi creştine”), putem înţelege mai uşor „devenirea” autorului ce reactualizează dimensiunea ontologică a existenţei româneşti.

Complexitatea expresiei spirituale este susţinută şi de diversitatea unghiului de analiză ce transformă cartea într-un adevărat dicţionar capabil să deschidă câmpuri de meditaţie în expresii pe cât de folosite pe atât de recunoscute ca manieră de interpretare.

Bucurându-se de o prefaţă a reputatului teolog Teodor Baconski - ce rezumă cartea prin câteva cuvinte deosebit de inspirate: „glasul care strigă în pustie are câteodată puterea de a desfereca Grădina deliciilor” - Costion Nicolescu ne introduce în grădina cuvintelor sale cu simplitatea ascetului în căutarea mântuirii universale.

Primul capitol se vrea a fi o introducere: „Cu Dumnezeu la masă”, în care autorul percepe caracterul comunitar al fiecărei mese, pornind de la prima grijă a lui Dumnezeu pentru om, de a face ,,să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Fac. 2, 9). Autorul, fin observator al etosului românesc, descrie „gravitatea” ritualului sărbătoresc la orice casă de ţărani făcând o parabolă pertinentă cu modul în care preotul se pregăteşte şi săvârşeşte Sf. Liturghie. Profunzimea analizei ne duce cu gândul la o altă carte, de aceeaşi consistenţă, scrisă de evreul brazilian R. Alves: „Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică” în care nu contenea să afirme că „gătitul este un ritual liturgic… o metaforă euharistică”.

Următorul capitol „Satul meu. Ţăranii mei” stă oarecum sub imperiul cuvintelor lui Goga: „Pentru sufletul popular, satul ţine loc de patrie”; autorul prezentându-ne ţăranul ca pe o eternă necunoscută pentru că nu poate fi cuprins sau circumscris în concepte. „Nae Ionescu vorbea de biserica ţăranilor.

Ţăranii sunt chiar Biserica. Între biserica satului şi cea cosmică trecerea e lină. Contactul ţăranilor cu Dumnezeu este nemijlocit şi nemediat. Dumnezeu devine de-al locului, „de-al casei.” În al treilea capitol: „Loc. Locuire. Casă. Acasă.” autorul „se joacă” în explicarea nenumăratelor expresii ce te cuceresc prin ingeniozitatea asocierii pornind de la ideea că „relaţia lui Dumnezeu cu omul este şi una a locurilor - locul primordial imaginat ca o grădină mirifică” şi terminând cu conceptul de „acasă” ce este definit ca „ceea ce părăseşti între plecare şi întoarcere, ceea ce te aduce înapoi, te ancorează. Destinul omului se joacă între un acasă originar şi un acasă eshatologic”.

Capitolul următor se opreşte asupra femeii ca „frumuseţe iubitoare revărsată de Dumnezeu peste lume având ca punct de plecare sintagma mitropolitului Georges de Liban: „Spune-mi ce gândeşti despre femeie ca să-ţi spun cine eşti”. Femeia este chemată să primească chipul Maicii lui Dumnezeu aşa cum sora de mănăstire tinde să devină maică, deci capabilă să nască spiritual. Modelul monahiei ortodoxe este maternitatea feciorelnică a Maicii Domnului. Costion Nicolescu ne face să înţelegem că frumuseţea nu ţine neapărat de vârstă şi nu poate ţine la nesfârşit prin ea însăşi ci are nevoie de o susţinere interioară. Amintind, prin concept, de cartea preotului francez Laroche: „Un singur trup - Aventura mistică a cuplului”, autorul ne arată adevăratul drum al cuplului creştin: „Bărbatul şi femeia sunt chemaţi să parcurgă într-un trup, ca într-o Biserică, drumul de la pământesc şi firesc la ceresc şi duhovnicesc. Concluzia e cât se poate de profundă: „Femeia rămâne maxima frumuseţe din tot ce a creat Dumnezeu”.

În „Slava pământului” drumul creaţiei umane este parcurs într-un adevărat „crescendo”, de la pământul smerit, definit la români prin cuvântul „ţarină”, şi până la transfigurarea lui în om. „Există şi o memorie a pământului nu numai ca pântece conservator, ci şi într-un sens pur spiritual, prin aerul pe care-1 capătă în timp şi care însumează ceva din toţi cei care l-au locuit istoric”.

Cel mai întins dintre capitole: „De viaţă şi de moarte”, arată dispoziţia autorului de a gândi într-un fel „marea trecere”, chiar dacă raportarea la ea este mai mult decât discretă. Profunzimea învăţăturii creştine dezvoltă întregul capitol: „Ceea ce am învăţat noi odată cu venirea lui Hristos este faptul că prin El, după El, moartea este urmată neabătut de Înviere”, iar cuvintele alese de autor din tratatul de teologie dogmatică al părintelui Stăniloae sunt cât se poate de convingătoare: „(moartea) taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenţei…”. Autorul face şi diferenţa dintre geniu - nemuritor şi rece - şi sfânt - înviat şi fierbinte: „Cel de-al doilea e conştient de lucrarea lui Dumnezeu în el; cel dintâi crede că totul se datorează demiurgiei proprii”. Dar poate cel mai important este că nici unul dintre ei nu este călduţ, arătând practic hotărârea lor neclintită. Cele câteva gânduri despre moarte ca nuntă, cu tot ritualul de petrecere a mortului, încheie acest capitol ajutat şi de sinteza scripturistică paulină: „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), ce imprimă capitolului nu doar detaşarea faţă de „tenebrele” morţii ci îi descoperă profunda nădejde în Dumnezeu.

Următoarele trei capitole „Câteva gânduri despre iubire şi prietenie”. „Frumosul şi urâtul” şi „Călătoriile şi creştinismul lui Franz Kafka” se înscriu profetic, ca şi întreaga carte, în cuvinte cu adânc mesaj patristic rostite de patriarhul teologiei ortodoxe româneşti, părintele Stăniloae: „Iubim cât cunoaştem, cunoaştem cât iubim”.

Ultimul capitol al cărţii defineşte starea necesară începutului de mileniu ce corespunde întâlnirii dintre cult şi cultură. „Spre o cultură liturgică” este deopotrivă îndemn şi cerinţă. Credinţa determină cultul - spunea Pavel Florevski - şi cultul determină concepţia despre lume, din care se naşte cultura.

Asemeni teologului francez O. Clement şi autorul consideră omul legat ontologic între liturgic şi cultural în acelaşi timp. Căci atât în actul liturgic cât şi în cel cultural omul este împreună lucrător cu Dumnezeu.

Prin întregul ei, cartea te îndeamnă la meditaţie în cele mai nebănuite şi profunde sensuri, invitându-te nu doar la o reevalua-re personală ci, oferindu-ţi prilejul regăsirii în ceilalţi printr-un model cu adevărat liturgic.