Respect fata de cei mai mari
Sa nu fii de acord la rau. Sa spui ce este corect, dar intr-un mod bland. “Nu cumva este mai bine sa facem asa? Asa imi spune gandul” Atunci te faci magnet si atragi harul lui Dumnezeu.
…
Tu cand esti intrebat, spune-ti gandul cu smerenie si respect, fara sa crezi in sinea ta ca este asa cum spui tu, pentru ca celalalt poate sa stie ceva pe care tu nu-l stii sau la care nu te-ai gandit.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan - cuv. Paisie Aghioritul )

Recenzie: Teodor Baconsky „PUTEREA SCHISMEI, UN PORTRET AL CREŞTINISMULUI EUROPEAN”, Editura Anastasia, 2001, 357 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 2/2002

Există în scrisul domnului Baconsky ceva seducător şi senioral ce te invită, provocator, la o dezbatere interioară ce construieşte, la scara omului contemporan, un posibil profil al atitudinii creştine.

Cartea de faţă se compune din eseuri şi conferinţe care au în prim plan creştinismul ca interval între deja şi nu încă (după o celebră expresie a părintelui Stăniloae), ca „loc unde proximitatea Revelaţiei se îngână cu iminenţa mântuirii”.

Autorul este preocupat de aşezarea tradiţiei creştine în era postmodernă, relaţia dintre comunitatea credincioasă şi societatea civilă şi rostul dialogului ecumenic într-o Europă supusă atâtor prefaceri instituţionale, accentuând lipsa Bisericilor din România de a valorifica ceea ce le uneşte spre configurarea unui spaţiu obştesc al binelui… (vezi în acest sens şi precedenta carte a autorului „Ispita binelui. Eseu despre urbanitatea credinţei”).

Cartea este grupată în jurul a patru „problematici” ce vizează societatea modernă punctând din unghiuri diferite posibile regăsiri neconjuncturale: antropologice, ortodoxe, catolice şi europene.

Pentru cei familiarizaţi cu „stilul baconskyan” de abordare a perspectivelor creştine cartea de faţă se prezintă şi se recomandă de la sine. Pentru cei ce mai bâjbâie prin „catacombele modernităţii” dl. Baconsky le propune acest demers spre lectură ca pe un posibil model metanoic întemeiat pe „sacrificarea lucidă a intelectului”.

Primul capitol - Antropologice - ne introduce, realist, în complicata realitate românească ce se regăseşte greu în spaţiul spiritual cu valenţă eshatologică. Regăsirea ţine de enumerarea responsabilităţii personale în termenii unui creştinism viu ce se dobândeşte, concret, sub epitrahilul duhovnicului. A-ţi asuma responsabilitatea, conchide autorul, înseamnă a socoti că propriile fapte îţi decid soarta eshatologică.

Citeste mai departe…

Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare

Despre Biserica Ortodoxă Română şi martirii creştini ai prigoanei comuniste

Dacă până acum am dorit să prezentăm tragedia bisericii din acele vremuri într-un context mult mai amplu, adică internaţional, pentru a înţelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atât în alte ţări creştine şi ortodoxe din spaţiul sovietic, (cât mai ales la noi), vom continua acum cu enunţarea şi evocarea propriilor noastre drame şi tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnaţional, de care avea parte întreaga Europă, estică sau răsăriteană.

Aşadar, închişi find, torturaţi, înfometaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi, împuşcaţi, ucisi prin îngheţare sau îngropaţi de viu, batjocoriţi până la dezumanizare, acestea fiind doar câteva dintre metodele experimentului anticreştin prin care sute şi mii de martiri ai lui Iisus Hristos şi-au sacrificat viaţa în perioada comunistă. La optusprezece ani de la încheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este încă puţin cunoscut. După cum constată şi “Societatea academică pentru adevarul istoric”, un grup universitar constituit după prezentarea Raportului Tismaneanu, astăzi se vorbeşte extrem de mult despre disidenţă fără o zi de închisoare, eludându-se sacrificiul sutelor de mii de deţinuţi cu adevărat anti-comunişti. Lucrarea din care redăm mai jos câteva extrase, a fost lansată la Patriarhia Română în Săptămâna Mare (parcă nu întâmplător) şi relevă adevăratul caracter al regimului comunist: de sistem supranaţional, anticreştin, antiuman, impus popoarelor prin forţa militară a imperiului sovietic şi prin forţa ideologic-represivă a internaţionalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoţi şi episcopi, monahi şi teologi, militari şi studenţi, luptători anticomunişti ori simpli ţărani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului “Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist”.

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din Romania. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din Romania era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care au supravieţuit gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asistă la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică “comunizată” de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea religioasă. Obiectiv vorbind, însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de Partidul Comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar, pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urmă să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste, aşa după cum am precizat şi în paginile anterioare. Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia “religia este un opiu al popoarelor”.

Citeste mai departe…

Indrazneala alunga evlavia

De obicei dupa indrazneala urmeaza razvratirea, dupa ea nesimtirea si nepasarea pentru micile pacate, la inceput, cu care omul incet-incet se obisnuieste si le vede dupa aceea fiziologice, dar nu exista odihna in adancul sufletului, ci numai stres.

Cand cineva il respecta pe celalalt, pe sine insusi se respecta, dar pe sine nu se ia in seama.

Respectul fata de aproapele are marime de suflte. Dar nu are marime de suflet cel ce se ingrijeste de sine.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan - cuv. Paisie Aghioritul )

“Nu va atingeti de copii”
Parintii care n-au inteles randuiala isi lasa acum copiii lor liberi si-i fac cu desavarsire haimanale. Le spui un cuvant, iti spun cinici cu obraznicie! Unii ca acestia pot deveni si criminali. Astazi ii desurubeaza complet pe copii.

Libertate! “Nu va atingeti de copii!” Iar copiii spun: “Unde in alta parte vom gasi un astfel de statut”. Urmaresc sa-i faca anarhisti, sa nu-i vrea pe parinti, sa nu vrea dascali, sa nu vrea nimic, sa nu asculte de nimeni. Asta ii ajuta in scopul lor. Daca nu-i fac anarhisti, cum vor putea copiii sa le faca pe toate bucati? Si priveste, sarmanii sunt aproape demonizati.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan - cuv. Paisie Aghioritul )

Dragostea fara discernamant strica pe copii.

Am bagat de seama ca astazi, mai ales cei ce studiaza, sunt vatamati de cei de acasa.
Desi sunt copii buni, se strica. Nu gandesc; au o nesimtire. Ii netrebnicesc si ii strica parintii lor. Deoarece parintii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor sa nu duca lipsa de nimic.

Nu cultiva marimea de suflet la copiii lor, ca sa se bucure atunci cand sunt in lipsa. Fireste, o fac cu gand bun. […] Astazi, cu bunatatea lor, cu bunatatea lor fara discernamant ii prostesc. Ii obisnuiesc sa le vina toate de-a gata, chiar si apa, ca sa citeasca si sa nu piarda timpul, si astfel ii fac netrebnici si pe baieti si pe fete.

Dupa aceea copii le vor vrea pe toate in palma chiar si cand nu vor mai invata.
Si raul incepe de la mame: “Tu, fiul meu, sa inveti. Eu o sa-ti aduc si ciorapii si o sa-ti spal si picioarele. Ia dulceata! Ia cafeaua!”
Si copiii nu inteleg cat de obosita este mama facand acestea, pentru ca ei nu se ostenesc.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan - cuv. Paisie Aghioritul )

Bucuria se naste din jertfa.

Bucuria se naste din jertfa. Bucuria adevarata iese din marimea de suflet.

Altii, desi sunt gata de mult timp sa se insoare, sa-si intemeieze familie, vin si imi spun:
“Ce sa ma insor? Este de intemeiat familie si sa faci copii in aceste vremuri grele?”
“Bine, dar atunci cand au fost prigoane, viata s-a oprit? Nu mai lucrau, nu se mai casatoreau?
Nu cumva tie iti vine greu?”

Astazi exista un duh caldicel, deloc barbatie, deloc jertfa. Toate le-au prefacut cu logica stricata de azi.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan - cuv. Paisie Aghioritul )

Tanara generatie

Astazi cei mai multi oameni nu au gustat bucuria jertfirii si nu iubesc osteneala.
Au intrat trandavia, capatuiala si multul confort. Lipseste marimea de suflet, jertfirea.
Considera izbanda atunci cand reusesc ceva fara osteneala, cand se capatuiesc.

Cei mai multi tineri au fost influentati de duhul lumesc si s-au vatamat. Au invatat sa se intereseaze numai de ei insisi; nu se gandesc deloc la semenul lor, ci numai la ei insisi.
Si cu cat ii ajuti mai mult, cu atat cad in mai multa lenevie.

Si vezi, unii copii se ostenesc si se odihnesc prin oboseala. …

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan - cuv. Paisie Aghioritul )

Danion Vasile, părintele Ilarion Olaru „Dărâmarea idolilor, apostazia New Age” Ed. Carte Creştină, Bucureşti 2001¹

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/2003

Una din cărţile care ar putea trece neobservat, în amalgamul de ofertă editorială religioasă, ar putea fi şi cartea lui Danion Vasile „Dărâmarea idolilor, apostazia New Age”.

Ce te atrage în mod esenţial în această carte este naturaleţea stilului ce nu se complică în afirmaţii teologale complicate ci izvorăşte dintr-un dat nativ, o urmă a bunului simţ, ce te provoacă spre un dialog interior sincer având la bază totuşi, o bogată bibliografie, să-i zicem „de specialitate”.

Cartea se deschide neconvenţional printr-o „scrisoare către un prieten” sau i-am putea spune mai bine ,,12 capete despre credinţă” în care autorul îi scrie unui oarecare Toma, încercând să-i lămurească în câteva aspecte legate de credinţă, bineînţeles cu nuanţele ei atât de diferite de la om la om.

Esenţialul acestei epistole stă în faptul că credinţa nu este lăsată de Dumnezeu să fie limitată la o dovadă incontestabilă. Atunci ea s-ar transforma în certitudine şi n-ar mai avea nevoie de „exerciţiul” nostru în credinţă. Credinţa noastră înseamnă căutare, prezenţă, acţiune, atitudine etc. Fără această viziune aşa-zisa noastră credinţă n-ar avea nici o bază sau responsabilitate.

Citeste mai departe…

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc - Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ

- Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

- Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

- Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

- Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

- Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

- Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

- Dar până la vremurile acelea?

Citeste mai departe…