IOAN CHIRILĂ, „CARTEA PROFETULUI OSEA”, Editura Limes, Cluj, 1999, 262 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 2/2000

În contextul comentariilor vechi - testamentare demersul părintelui Chirilă este lăudabil pentru că repune în discuţie mesajul profetic al celui pe care istoria biblică îl numeşte „evanghelistul Vechiului Testament”.

Lucrarea prezentată ca teză de doctorat, completează exegeza profeţilor preexilici (sec. VIII î.Hr.) începută în 1980 prin „Cartea Profetului Amos”, de părintele Mircea Basarab, şi continuată în 1998 prin „Cartea Profetului Miheia” de I.P.S. Nifon Mihăiţă.

Culmea maximă a deschiderii umanului revelaţiei la nivelul Vechiului Testament este profetismul, de aceea excursul părintelui Chirilă descoperă în această idee o primă motivaţie a lucrării. Analiza exegetică a profetismului este determinată de dorinţa de a prezenta convergenţa evenimentelor istorice spre Întruparea Domnului. Profetismul nu este un eveniment între celelalte evenimente ce constituie istoria unui popor ci însăşi culmea logistică a acesteia. Cartea se desfăşoară pe şapte părţi întregindu-se prin dinamica textului şi a unghiurilor de abordare. În prima parte autorul analizează profetismul din perspectiva revelaţiei vechitestamentare vizând două linii fundamentale: profetismul ca asumare a unei persoane alese de Dumnezeu în actul teofanic spre anularea limitatului cunoaşterii omului şl profetismul ca eveniment religios ce introduce omenirea într-o dimensiune hristologică a existenţei sale, făcând distincţia „teoretică” între Mesia - mesianism şi ideea mântuirii existentă în concepţia iudaică şi în cea a altor popoare.

Autorul ne previne că vom putea găsi în scrierile profeţilor adevăruri de credinţă „dacă nu în întregime noi, totuşi mai dezvoltate şi poate mai clar exprimate decât în Legea lui Moise”. Cheia interpretării mesajului profetic la Osea este oferită de succesiunea tematică: Lege - teofanie, tip - arhetip şi cunoaştere - iubire, care nu reclamă o întoarcere în timpul istoric, ci vizează „mersul ascendent al istoriei spre Fiul”.

Partea a doua prezintă cartea Profetului care prin iubire dobândeşte forţa restaurării şi a revelării iubirii divine fiind numit pe bună dreptate „Profet al dragostei”. (Doorly William, Prophet of Love). Aspectul tematic principal al cărţii îl constituie „hierogamia dintre Israel şi Dumnezeu.

Întregul corpus profetic scris de Osea este o prezentare a profetului cuprins de fiorul revelaţiei şi a revelării prin întreaga sa viaţă. Mariajul său încorporează în sine marea dramă a lui Israel în care familia sa primeşte valenţă simbolică prin mesianitatea mesajului, Osea devenind primul profet mesianic dintre profeţii scriitori ai Vechiului Testament.

Partea a treia, cea mai voluminoasă a cărţii, se adânceşte asupra traducerii şi a comentariului pe text din care transpare puterea de exprimare a autorului în diortosirea mesajului profetic şi inspirata bibliografie adusă drept argument în susţinerea comentariului.

Partea a patra, numită „Teologia cărţii Osea”, cuprinde şapte teme care converg spre o teologie a iubirii, a nădejdii şi a „eshatonului realizabil”. De aceea „Ioan al Vechiului Testament” este „Ioan al inimii şi Ioan al Crucii” - afirmă pr. Chirilă - mesajul profetului având multiple convergenţe spre revelaţia desăvârşită a Fiului, a Dumnezeului tripersonal revelat ca sursă unică a mântuirii.

Părţile cinci şi şase redau dimensiunea scrierii lui Osea în lumina Sfinţilor Părinţi şi a descoperirilor de la Qumran, ce aseamănă textul cu o adevărată „evanghelie a nădejdii în izbăvire”.

Ultima parte redeschide apetitul autorului spre teologia dogmatică vorbind despre Osea ca profet şi teologhisitor al celor trei virtuţi teologice. Discursul său pledează spre înţelegerea mesajului profetic nu prin tema mariajului, remarcată şi la Sf. Grigore de Nissa, ci prin „unitatea trupului constituit prin Taina Căsătoriei instituită în Eden”.

„Suma teologică” a lui Osea cuprinde: credinţă - legământ, iubire - milostivire şi nădejde - înţelepciune. Pentru aceasta el este teologhisitorul iubirii şi al credinţei, ce aşteaptă cu nădejde „venirea în sine” a aproapelui. Teologia sa este deopotrivă hristologică şi soteriologică făcând istoria convergentă spre Eshaton.

Chiar dacă este o lucrare de specialitate, măiestria de condeier a părintelui Chirilă ne-a dăruit, paradoxal, o carte abordabilă şi la nivele mai modeste de cunoaştere. Pentru acest efort îi mulţumim şi-1 aşteptăm să ne dăruiască şi alte scrieri căci îl ştim „înţelept şi ager ca să poată pătrunde cuvântul cal adânc” (Osea 14, 10)