Sora Éliane Poirot SF. ILIE PROOROCUL - ARHETIPUL MONAHULUI. Pentru o primenire profetică a monahismului

Trad. MARILENA ANDREI Ed. Anastasia, 1999, 261 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Cartea pe care ne-o dăruieşte Editura Anastasia prin penelul sorei Éliane Poirot aduce într-o nouă lumină personalitatea Proorocului Ilie ca şi arhetip al monahului, descoperindu-ne de la început mesajul real - „pentru o primenire profetică a monahismului”.

De fapt, la baza întregului expozeu, argumentat mai mult decât temeinic, stă o întrebare: „Harismele cu care Ilie a fost binecuvântat nu reprezintă oare un arhetip puternic pentru monahi, susceptibil să reînvie monahismul zilelor noastre, în particular Ordinul Carmeliţilor, aşezat sub protecţia lui Ilie, şi care să contemple în el sfinţenia la care sunt chemaţi în Biserică?”

La această întrebare, lăsând deoparte particularitatea Ordinului Carmeliţilor din cadrul căruia înclin să cred că este şi autoarea, sora Éliane Poirot se străduieşte şi reuşeşte să răspundă cu o meticulozitate aproape neverosimilă dublată de o erudiţie demnă de invidiat.

Cartea prezintă statura morală şi duhovnicească a celui pe care istoria biblică veterotestamentară 1-a numit „biciul lui Dumnezeu” pentru tenacitatea şi forţa cu care combătea păcatul şi lipsa de credinţă a poporului lui Israel.

Cartea este structurată în două părţi: „Modul de viaţă” şi „Harismele”, bucurându-se de o bogată literatură patristică şi de un aparat critic ce te fac să te gândeşti la o teză de doctorat.

În partea I autoarea insistă pe câteva aspecte ce conturează modul de viaţă al profetului: „Fecioria”, „Tăcere şi cuvânt”, „Rugăciunea”, „Sărăcia”, „Postul”, un mod de viaţă contradictoriu.

Sora Éliane Poirot insistă pe faptul că fecioria proorocului îi conferă o descendenţă ce s-a perpetuat până în zilele noastre căci şi Hristos îndeamnă la înfrânare şi feciorie pentru împărăţia lui Dumnezeu. În vechea mentalitate semitică fecioria nu avea nici o valoare pentru că semnul binecuvântării divine este o căsătorie rodnică.

Sărăcia profetului e bogăţie. Rugăciunea lui Ilie este adesea însoţită de post amintind de pietatea evreiască. Proorocul este unul din marii rugători ai Bibliei, a cărui rugăciune e rodnică, pentru că el este mai întâi cel care trăieşte neîncetat în prezenţa lui Dumnezeu Cel Viu, Care i S-a arătat în focul jertfei, ca şi în adierea de vânt lin de la Horeb. El ne invită să fim practicanţi ai rugăciunii, să primim Duhul focului. Autoarea aminteşte de un călugăr copt contemporan (Matta El - Maskîne) care afirma că „monahismul nu este, la origini, decât efectul acestui foc de nestins al Sfântului Duh care i-a împins pe primii credincioşi în ziua Rusaliilor, să părăsească lumea pentru a întemeia prima Biserică”.

Singurătatea profetului este locuită de prezenţa dumnezeiască iar tăcerea lui ţâşneşte cuvânt de foc. Biblic ne vorbeşte de sărăcia lui Ilie însă aceasta poate fi recunoscută în simplitatea straiului său şi a faptului că locul şederii sale nu este cunoscut. Poate de aceea Pseudo Ioan Gură de Aur spunea despre Ilie că e sărac şi bogat deopotrivă: „sărac pentru că nu avea nimic, dar bogat întrucât stăpânea cu limba sa norii de ploaie”. „Şi trăiau în lipsuri, dar erau bogaţi în smerenie. Erau urâţi de oameni, dar erau îndrăgiţi de Dumnezeu. Şi aceşti oameni, cine sunt ei? Ilie, Elisei şi toţi cei asemenea lor”.

Postul lui Ilie este hrană a duhului, care îl face vrednic să se sature cu contemplarea dumnezeiască. „Pentru că a postit, Moise a fost numit prieten vestit şi credincios, pentru că a postit, Ilie a fost ridicat la cer ca prieten, pentru că au postit, proorocii au cunoscut, ca prieteni, tainele lui Dumnezeu, pentru că a postit, Isaia a contemplat Serafimii cu şase aripi” ( Pseudo Ioan Gură de Aur).

Prima parte se încheie cu câteva concluzii sumare invitându-ne la re-lectură.

Cea de-a doua parte ne prezintă duhul profetic al lui Ilie - chip al lui Hristos, prezenţa lui la Schimbarea la faţă şi implicit rolul lui eshatologic. Autoarea se întrerupe ca în argumentaţii patristice care, deşi dau senzaţia unei lecturi greoaie, aduc relevanţă ideilor de la care porneşte şi pe care ştie să le susţină. Astfel, citarea Sf. Maxim Mărturisitorul cu cele zece explicaţii posibile ale prezenţei lui Moise şi Ilie la Schimbarea la Faţă este cât se poate de binevenită:

1. Moise, legea - Ilie proorocii

2. Moise înţelepciunea - Ilie, bunătatea

3. Moise Cunoştinţa - Ilie, mustrarea pedagogică

4. Moise făptuirea - Ilie, contemplaţia

5. Moise căsătoria - Ilie, necăsătoria

6. Moise moartea - Ilie, viaţa

7. Nimeni nu e mort lângă Dumnezeu, în afară de acela ce s-a omorât pe sine prin păcat.

8. Cuvântul, începutul şi sfârşitul bucuriei Legii şi proorocilor

9. Moise timpul - Ilie, firea

10. Moise creaţia sensibilă - Ilie, creaţia inteligibilă.

Celelalte capitole ale părţii a doua: „Taumaturgia”, „Râvna omului lui Dumnezeu” şi „Paternitatea duhovnicească” aduc în prim plan ideea nevoii de a conduce la sfinţire pe păcătosul pentru care Hristos s-a întrupat, de a-1 conduce pe cel ce e rob păcatului la libertatea Duhului, având drept model activitatea profetică. Numeroase texte arată că alegerea este posibilă între modelul lui Ilie şi acela al lui Moise, al lui Avraam sau al lui David.

Concluzia autoarei, din finalul cărţii, este răspunsul întrebării de la care a pornit iniţial.

Idealul ascetic formează un întreg ale cărui elemente centrale - fecioria, singurătatea, rugăciunea, sărăcia, postul - se condiţionează reciproc. Înlănţuirea virtuţilor lui Ilie îl plasează în prim - planul paradigmelor monahale. El este omul deşertului ce zămisleşte discipoli.

De ce n-am spera că modelul lui ne poate forma şi pe noi, cei chemaţi să devenim din discipoli - maeştri, având în faţă - chipuri de sfinţi?