Cel ce înşeală

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
– Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac?
– Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus? “E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!”
Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
– Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.

“După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Gradina sufletului

Un crestin l-a intrebat pe duhovnicul sau:
– Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti sa creasca? Asa, fara sa faci nimic, or sa rasara ele?
– Nu, parinte, trebuie sa le ud…
– Dar daca le uzi si atat, vor creaste ele mari si frumoase?
– Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni…
– Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
– In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata.

– Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in care sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpatarea, omenia… Noi, insa, trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.

Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi, fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.

Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare a dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?

E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.

Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.

“Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Dragostea Domnului

Se spune ca odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfarsita de nisip dogoritor, nu se vedeau decat urmele omului, urmele pasilor sai.

Deodata, insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cand mai era cineva, o persoana ce mergea odata cu el si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
– De ce sunt patru urme in nisip, cand eu sunt singur ? Cine esti si de ce nu te vad ?
Dar o voce i-a raspuns:
– Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum va reusi. Si a mers, a mers, pana cand intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genunchi, a privit in spate si … ce i-a fost dat sa vada ? Pe nisip, nu se vedeau decat urmele pasilor sai.
– Doamne – a spus omul indurerat – de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decat doua urme in nisip ?!
Dar, aceeasi voce i-a raspuns cu blandete:
– Pentru ca, pana acum, Eu te-am dus in brate.

Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece, si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului, fusese gasit de o caravana. Cativa negustori il ridicasera si il stropisera cu apa. Atunci cand a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.
– Binecuvantat sa fie Domnul! – a strigat omul. Cum de m-ati gasit ?
– Am vazut niste urme in nisip si ne-am dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau, intr-adevar, urmele tale.
– Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici ? Nu, Dumnezeu, Care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. Ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate – sanatatea, puterea de munca, fericirea – tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului.

“Chiar daca noi ne indepartam uneori de Dumnezeu, Dumnezeu ramane mereu aproape de noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Dreapta educatie

Intr-o scoala de la marginea unui oras, era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna, domnul profesor avea grija de toti elevii, incercand sa-i invete cat mai multe. Dar, intr-o zi, copiii au observat ca unul dintre colegii lor fura si l-au parat imediat profesorului. Acesta, insa, nu l-a pedepsit pe faptas. Dupa cateva zile, hotul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de aceasta data, domnul profesor nu l-a pedepsit. Cand acelasi lucru s-a intamplat si a treia oara, cativa baieti s-au dus la profesor sa se planga si i-au spus:
– Acest coleg al nostru fura mereu. Nu este bine ceea ce se intampla si va rugam sa-l dati imediat afara din scoala, altfel plecam noi.
– N-am sa-l dau afara. Daca vreti, puteti pleca toti ceilalti, dar el ramane.
– Domnule profesor, dar cum este posibil sa renuntati atat de usor la noi toti, care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blandete, profesorul le-a explicat elevilor sai, atat de mirati de aceasta neasteptata situatie:
– Voi stiti, deja, ce e bine si ce e rau. Daca ati pleca in lume, cu siguranta ca ati sti cum sa va purtati, nici nu ma indoiesc! Daca, insa, el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-ati intrebat? De ce v-ati gandit doar la voi? Credeti ca daca o sa-l dau afara, va fi mai bun? Daca aici, intre noi, el nu stie cum e bine sa te porti, ce va face el in lume? Asa ca, indiferent daca voi ramaneti sau plecati, el va sta in continuare aici, iar eu voi avea grija sa se schimbe si sa devina un om bun. Iar atunci cand va dori si el acest lucru, cu siguranta ca dintr-un hot ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat si iubit de toti cei din jurul sau.

Cand a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunatatea profesorului sau, baietelul care pana atunci furase si le pricinuise atatea necazuri celor din jurul sau a promis ca se lasa de furat. Si s-a tinut de cuvant, fiindca – asa cum spusese si domnul profesor – de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul sa fie mai bun.

“Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum V-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!” (Sfânta Scriptură)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Simpozion dedicat centenarului Părintelui Arsenie Boca la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus

La Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus se va organiza sâmbătă, 25 septembrie 2010, un simpozion dedicat centenarului naşterii Părintelui Arsenie Boca, unul dintre cei mai mari duhovnici ai României din secolul XX.

Simpozionul este organizat de Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi Fundaţia Părintele Arsenie Boca din Bucureşti şi are invitaţi personalităţi ale vieţii religioase şi laice care l-au cunoscut pe părintele Arsenie Boca. Simpozionul se va încheia duminică 26 septembrie 2010 când după oficierea sfintei liturghii va avea loc un parastas pentru părintele Arsenie Boca şi se va sfinţi o troiţă.

Mai multe despre programul simpozionului de sâmbătă am aflat de la Cristian Filip, preşedintele Fundaţiei Părintele Arsenie Boca: „La acest eveniment va participa IPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, PS Daniil Stoinescu, episcop de Vrşeţ, pr. Prof. dr. Simion Todoran din Alba Iulia, pr. Conf. Dr. Constantin Necula din Sibiu şi oameni care l-au cunoscut şi care au fost apropiaţi de Părintele Arsenie Boca: pr. Nicolae Streza, dr. Aurelia Mihailovici, Dan Lucinescu (scriitor şi fost deţinut politic). Vor mai fi prezenţi şi oameni care au făcut cunoscută viaţa şi învăţătura părintelui Arsenie cum ar fi pr. Sabin Vodă şi Mădălin Butiurcă, realizatorii filmului „Părintele Arsenie Boca – Sfântul Ardealului”, Costin Manoliu cel care împreună cu regizorul Nicolae Mărgineanu au realizat câteva piese radiofonice. Va fi şi o sesiune media în care se vor audia şi viziona înregistrări cu mărturii despre părintele Arsenie. Vor fi momente artistice susţinute de actorii Mihai Bica, Manuela Golescu şi Costin Rujoiu. Sperăm să fie un moment reuşit şi care să se constituie într-o amintire frumoasă plină de încărcătură duhovnicească pentru toţi cei care vor participa la acest eveniment dedicat împlinirii a 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca.

Duminică 26 septembrie 2010 după liturghie va avea loc un parastas în memoria părintelui Arsenie şi apoi va fi sfinţită o troiţă, care va fi plasată lângă altarul din pădure, acolo unde părintele Arsenie slujea şi predica credincioşilor.”

Sursa: Radio Reîntregirea
Data: 23 Septembrie 2010

Vineri, 24 septembrie 2010, Biserica Ortodoxă va face pomenirea Sfântului Cuvios Siluan Athonitul (1866 – 1938), un dascăl apostolic şi profetic al Bisericii din secolul XX.

Viaţa Sfântului Siluan Athonitul ne-a fost prezentată, pe scurt, de Părintele Florin Botezan, parohul Bisericii Memoriale Mihai Viteazul din Alba Iulia: „Sfântul Siluan s-a născut în anul 1866, în Rusia, la 27 de ani pleacă în Sf. Munte Athos, la M-rea rusească Sf. Pantelimon, unde devine monah şi unde vieţuieşte până la adormirea sa întru Domnul, la 24 septembrie 1938. Citeste mai departe…

Adevaratele minuni

Un tanar fara credinta spunea mereu ca el nu crede in minuni. Dar intr-o zi, mergand pe strada, a intalnit un om, care, plimbandu-se incet, se oprea la tot pasul si, privind in dreapta si in stanga, exclama intruna:

– Doamne, ce minune! Ce minunatii mi-a fost dat sa vad!

– Nu te supara, a intrebat necredinciosul, dar la ce te uiti si te minunezi asa de tare ?

– Cum la ce ? La floarea aceasta minunata! Si la copacul de acolo si, uite, priveste norii, cat sunt de frumosi!

– Ce ti-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai vazut flori sau copaci pana acum ? Ce, pana acum nu te-ai mai uitat niciodata pe cer sa vezi norii si pasarile zburand ?

– Nu! – a raspuns omul. Vezi dumneata, pana astazi am fost orb din nastere. Insa, cu o saptamana in urma, familia m-a adus in acest oras la un medic celebru care m-a operat si m-a ingrijit cu multa dragoste. Chiar azi dimineata mi-a scos bandajele de la ochi si, dupa ce a vazut ca nu mai am nimic si m-am vindecat complet, m-a lasat sa plec.

De cand am iesit din spital, ma plimb insa pe strazi si nu ma mai satur sa privesc atatea lucruri frumoase, atatea minuni. Dumneata poate ca, vazand in fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tau, nici nu mai realizezi cat este de minunata aceasta lume, cat este de uimitoare. Dar eu, eu o vad pentru prima oara si, crede-ma, niciodata nu mi-am imaginat ceva atat de frumos. Multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat si pentru faptul ca mi-a ajutat sa pot, in sfarsit, sa le vad si eu si sa ma bucur de ele.

Dar, daca tot ne-am intalnit, spune-mi incotro gasesc o biserica, fiindca vreau sa aprind o lumanare si sa multumesc Domnului pentru minunea care a facut-o astazi cu mine.

Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a insotit pe acesta pana la o bisericuta apropiata. Au intrat impreuna, au aprins cate o lumanare si au inceput sa se roage incet, in fata unei icoane.

In sufletul sau, omul necredincios pana atunci a inteles ca nu lumea era de vina, ci el. Toate erau pline de frumusete, toate erau minuni, dar el nu stia sa le vada. Trecea pe langa ele, fara sa le observe.

Ce minune este mai frumoasa decat o floare ce se deschide, oferindu-si parfumul ? Poate cineva sa-mi arate o minune mai mare decat dragostea si devotamentul unei mame pentru copilul ei ? Este cineva atat de crud, incat sa nu simta dragostea – minunea minunilor ?

Adevaratele miracole nu trebuie sa le vezi, ci sa le simti. Si in orice crestin se intampla un miracol atunci cand, apropiindu-se de ceilalti prin dragoste, simte cum se apropie de Dumnezeu.

“Sfintenia vine din dragoste. Toti cei ce cred si iubesc cu adevarat sunt sfinti.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Greutatea păcatelor

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un ţăran care nu prea venea la biserică. Oprindu-l, i-a spus:
– Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva?
– Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta şi…
– Vai, fiule, nu se poate să nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi o lumânare şi să spui o rugăciune…! Dacă tu nu te gândeşti la Dumnezeu şi nu cauţi ajutorul Său, cum ai vrea să-ţi poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poţi rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îţi dă sănătate, linişte şi spor în casă. Dacă îţi faci păcate însă, mai meriţi tu ajutorul Său?
– Dar, părinte, ce păcate am eu? – zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave?
– Fiule – i-a mai spus preotul – orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic ar fi, îţi strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar… ia adu-ţi aminte, ieri a plouat?
– Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
– Şi azi, de ce ai putut să ieşi din casă?
– E, părinte, pentru că de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat repede.
– Păi, vezi, fiule? Anul trecut ţii minte când au fost inundaţiile? A plouat trei zile în şir. Am mai putut noi să ieşim atunci din case?
Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nici nu-ti poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să le îndrepţi prin căinţă şi bunătate, prin rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce iarăsi linişte sufletului, la fel ca şi căldura şi lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar atunci când ploile se adună şi curg unele după altele, când mii şi mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu le mai poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale şi devenim tot mai răi şi mai egoişti.
Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa icoanelor şi, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor şi viaţa ta va fi un exemplu pentru cei din jur. Nu uita niciodată de cele sfinte, fiindcă doar aşa te poţi mântui.

“Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului.” (Avva Isaia)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

49 de ani de la trecerea la domnul a Parintelui Ilarion Felea(†18 septembrie 1961)

Puţin cunoscut de oamenii de azi, părintele Ilarion Felea reprezintă un simbol al puterii de jertfă a preotului adevărat în vremea prigoanei comuniste. Poate lucrările lui ar fi atins cel puţin dimensiunea celor scrise de părintele Stăniloae dacă ar fi apucat să-şi desăvârşească opera începută.

…

S-a născut în 1903 la Valea Bradului, judeţul Hunedoara, tatăl său fiind preot, a făcut studii serioase, trecând pe la Academia “Andreiană” din Sibiu, Litere şi Filosofie din Cluj şi Teologia din Bucureşti, unde îşi ia şi doctoratul.

Calvarul lui a început în 1945, când a fost arestat şi dus pentru câteva luni în lagărul de la Caracal, eli­berat fără a fi judecat. În opoziţie cu propaganda atee a vremii, părintele Ilarion propovăduia cu înflăcărare de la amvon despre curajul şi virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu. Preotul profesor Felea atrăgea foarte mulţi intelectuali la biserică prin cuvintele sale pline de har, cuvinte care mergeau la inimile şi minţile tuturor. În Arad, unde era preot şi profesor, a susţinut o serie de conferinţe pe teme teologice şi naţionale în care auditoriul găsea adevărurile de care era însetat. Puterea de a atrage pe lângă el intelectualitatea, felul direct de a spune lucrurilor pe nume şi curajul de a vorbi despre credinţă în lumea care era dorită de comunişti fără Dumnezeu, toate acestea au făcut ca părintele Ilarion să fie un duşman al  noului regim. Iar dacă în 1945 a scăpat cu doar câteva luni de lagăr, în 1949, chiar în ziua de Botezul Domnului, 6 ianuarie, după ce fusese în casele oamenilor pentru a le sfinţi, după tradiţie, a fost arestat din nou. De data aceasta a fost condamnat la 1 an de închisoare, pe care l-a executat la penitenciarele Timişoara şi Aiud. Acuzaţia: “omisiunea denunţării”, cum ne spune biografia sa consemnată în “Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă.  Eliberat în ianuarie 1950, părintele Ilarion a fost reintegrat preot la Arad, fiind însă urmărit în permanenţă de Securitate.

În 1948, religia fusese deja interzisă în şcoli, icoanele scoase de pe pereţi, troiţele de lângă şcoli distruse, aşa încât a fi vorbit în public despre credinţa în Hristos era o crimă în ochii autorităţilor. Articolele publicate de preotul Felea în revista Biserica şi Şcoala au dus la a treia arestare a sa. La 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti şi supus unei anchete extrem de brutale, apoi dus la Cluj şi judecat în secret. Împreună cu alţi şase preoţi din Arad, a fost condamnat la 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru “activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. A făcut închisoare la Gherla mai întâi, apoi la Aiud, unde a murit în 1961.
…

Preotul Ioan Bărdaş, fost coleg de detenţie la Aiud, marturisea despre el:

“Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă, şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales de cei tineri”, spunea acelaşi preot.

Emoţionantă este solidaritatea celor din închisoare care, prin mijloace neconvenţionale – dar singurele pe care le aveau la îndemână – îl petreceau la groapă pe cel care a murit. Părintele Ilarion a murit la 18 septembrie 1961, după chinuri numai de el ştiute. A fost şi el petrecut cu “morse”, cu cântări înăbuşite rostite sub pătură, cu rugăciuni şoptite, din mai multe inimi o dată. Preotul Bărdaş: “Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»”. (“O înmormântare la Aiud”, din volumul “Din temniţe spre sinaxare”, Ed. Egumeniţa 2008).

Ne-au rămas de la el o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit în timpul vieţii, dar şi şase volume care au fost pu­blicate după căderea comunismului.
Iată câteva titluri ale cărţilor lui: “Convertirea Creştină”, “Drumul crucii”, “Teologie şi preoţie”, “Religia iubirii”, “Religia culturii”, “Duhul adevărului”, “Pocăinţa”, “Critica învăţăturii baptiste”, “Catehism creştin ortodox”, “Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”.

Vezi articolul intreg aici:
Petrecut cu morse şi rugăciuni sub pătură

Vezi si:

• A murit Parintele Ilarion Felea – Aiud 1961

Sinceritate

In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie …

Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa.

Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a ales tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat.

– Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi!

S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns:

– Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni.

Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul.

Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea.

“Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan