Recenzie: Al. Paleologul, „Politeţea ca armă”, Ed Dacia, Cluj-Napoca, 2ooo, 214 p,

Pr. Dr. Cristian Muntean

A devenit aproape un obicei printre contemporani de a-si aduna articolele în cărţi şi asta dintr-un îndreptăţit sentiment al grijii faţă de întreg.

Putem vorbi astăzi despre dialog - ca act de cultură şi atunci vom înţelege demersul domnului Paleologu prin cartea de faţă şi invitaţia, indirectă, de a găsi în viaţă starea de dialog ca stare comunitară ce te duce de la comunicare spre comuniune împlinindu-se euharistic, ca taină a supremei comunicări.

Întrebarea domnului Mircea Zaciu: „De unde vine farmecul irezistibil al oricărui text scris de Al. Paleologu?” este familiară oricărui cititor care are bucuria de a lectura vreun text sau interviu cu distinsul „boier al culturii romane,” iar răspunsul e pe măsura puterii de înţelegere a fiecăruia.

Cartea reuneşte sub un titlu provocator „Politeţea ca armă” o serie de articole şi interviuri publicate în ultimii zece ani de autor încercând să ne lămurească nu doar asupra motivării din titlul cărţii cât mai ales asupra necesităţii unor atitudini, de cele mai multe ori de bun simţ.

Între „neruşinarea de a nu scrie” şi cea „de a scrie” autorul ne propune câteva texte, multe dintre ele înregistrate pe bandă sau dictate.

Demersul d-lui Paleologu are darul de a ne pune într-un dialog imaginar şi incitant pe măsura parcurgerii textelor. Stilul colocvial, ce imprimă o oarecare relaxare în logica dialogului, este definit de autor ca „manifestarea făpturii lui Dumnezeu, înlănţuire spontană de cuvinte mergând într-o emisie adecvată, deci inamendabilă”.

Un text deosebit de interesant, sub titlul „civilizaţie şi ruşine”, îl reprezintă: alocuţiunea fostului ambasador al României în Franţa (Al. Paleologu), rostită în faţa reprezentanţilor coloniei româneşti din Paris cu prilejul rechemării sale din misiune. De aici reţinem definirea civilizaţiei din destinaţia fundamentală pe care o face dreptul civil între bunuri şi persoane. Căci a trata persoanele şi drept bunuri este absenţa civilizaţiei.

În „Metafizica politeţii” autorul ne face să înţelegem de ce, într-un climat de brutalitate şi prostie, politeţea e o armă care te găseşte descoperit, folosindu-se de un citat goethenian : „nu există un gest normal de politeţe care să nu implice şi o idee morală profundă”.

Textele următoare : „Despre persistenţa în eşec”, „o funcţie care nu există”, „Gesticulaţia puterii”, „Socialismul ca boală congenitală” sau „Naţionalism cu faţă europeană”, pot fi sintetizate în câteva cuvinte: „Cine are o idee fixă nu citeşte, nu se documentează”.

În „Tolstoi, Dostoievski, Soljeniţân”, autorul delimitează slavofilia de panslavism din perspectiva celor trei autori, insistând asupra lui Dostoievski ca spirit profund european, într-o Europa structural creştină.

Textul „Sub semnul seninătăţii „are un vădit caracter auto - biografic pornind de la o constatare cât se poate de veridică : „Dacă nu eram zeflemişti, muream de mult, nu mai existam ca naţie”.

Lecţiile de istorie : „Paşoptismul între deriziune şi ideologie” precum şi „există o tendinţă de a distruge moştenirea cretină în Europa”, lărgesc dimensiunea înţelegerii istoriei de la realitate spre fenomenologie. Gândul care l-a urmărit o viaţă întreagă: „Nu se obţine nimic decât când ai o anumită ţinută şi când ai o anumită eleganţă”, 1-a transpus şi asupra modului în care ar trebui să înţelegem nevoia de integrare NATO şi UE.

Unul din cele mai captivante dialoguri, care ne demonstrează onestitatea interlocutorului, este şi cel legat de bătrâneţe. Autorul ne copleşeşte prin luciditatea analizei: „experienţa nu e nimic dacă o atribui trecerii anilor. Exoerienţa este exclusiv o asimilare intelectuală”.

În „Accesul la dosare sau reforma morală” Al. Paleologu ne vorbeşte de o altă faţă a onoarei recuperată când îţi asumi ruşinea mărturisirii, căci onoarea implică şi acceptarea ruşinii, a umilinţei. De aceea cuvintele autorului sunt de multe ori provocative prin nuanţă: „numai mârlanul nu suportă umilinţa”.

Analiza ar putea continua, pentru că bogăţia de înţelepciune a cuvintelor autorului este vădită de insistenţa căutării cititorului.

Politeţea pe care ne-o propune autorul ca armă în această carte ne recuperează la nivelul gândirii o posibilă atitudine, între neruşinarea de a nu scrie şi cea de a scrie.

Rămâne pentru noi provocarea autorului de a ne ruga bunului Dumnezeu să ne dăruiască dreaptă socoteală ca să ne putem învrednici de darul deosebirii duhurilor, mai mult sau mai puţin culturale.