Despre rugăciunea lui Iisus şi impactul acesteia asupra lumii postmoderne şi secularizate de astăzi

Moto: „Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află „singur cu Singurul”, în tăcere. Nevoitorul învaţă să tacă. Dar tăcerea creştină nu poate fi despărţită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primeşte harisma cuvântului de viaţă, care merge de la inimă la inimă, cuvântul - sămânţă”. Olivier Clement.

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!… Pentru foarte mulţi dintre noi cei aşa zişi credincioşi a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată (de fapt ar trebui pentru toată viaţa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuşim să ne facem suficient timp!… Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă, foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!…

În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.

Citeste mai departe…

Preţul lucrurilor

Un om avea un băiat tare leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată ziua, dar ştia să ceară bani de la părinţi ca să-şi cumpere dulciuri şi i jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască şi, când băiatul a venit iarăşi să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ţi-aş da banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i preţuieşti. Nu ştii valoarea lor şi îi cheltuieşti fără rost.
- Cum să nu, tată? Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-şi convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînţelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru.
- Acum să ştii că eşti pedepsit! - a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea şi să nu te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să câştigi un ban.
Băiatul nu a mai avut ce face şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca şi trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
- Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câştigat şi eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt…
După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum ştii valoarea banilor. Şi doar cine le cunoaşte valoarea ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu dragoste.

“Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Puterea jertfei

Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl lai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi stranii ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului, întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăun­tele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui…
Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de cărei
viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.

“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire. ” (Sfântul Dionisie Areopagitul )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Cei doi vecini

Un ţăran cam rău la suflet a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului. Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:
- Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău, ai auzit?
A doua zi însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:
- Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le port de grijă şi am să ti le aduc nevătămate.
- Îţi mulţumesc - i-a răspuns ţăranul - puteai să faci la fel ca mine, dar acum îmi dau seama că eu am greşit. Vei vedea că a doua oară nu se va mai întâmpla! Şi, într-adevăr, ţăranul s-a ţinut de cuvânt.
Când vrei să-i arăţi cuiva că a greşit, nu trebuie să o faci cu răutate, ci cu blândeţe şi răbdare şi, atunci, cu siguranţă, vei reuşi.

“Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna. ”
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Cheia potrivită

La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi 1-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - l-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatu­lui tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!

“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi. ” ( Sfântul Vasile cel Mare )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

„Licurici, spălaţi dinţişorii, rugăciunea şi apoi fuga la culcărică!” a strigat mama din bucătărie, ocupată să spele ultimele vase rămase de la cină.
În prag a apărut Damian, cu periuţa de dinţi în mână şi cu o sprânceană ridicată, semn al unei mari probleme de neînţelegere:
- „Eu nu stiu ce vlei să zici. Adică spălalea, lugăciunea şi culcalea. Dal în pijămăluţe nu ne îmblăcăm? Sau plima oală vlei să ne culcăm? Cum să ne culcăm fălă pijămăluţe??”
- „Ştii că ai dreptate?” a întrebat mama râzând, în timp ce i-a pus o ştampilă de spumă băieţelului pe nas. „Copii, spălarea pe dinţişori, rugăciunea, îmbrăcarea în pijămăluţe şi fuga la culcuş! E bine acum, Dami?”
- „Foalte bine” a spus băieţelul, plecând legănat cu periuţa între dinţi spre baie.
După cinci minute, mama intră în cameră să vadă ce fac copilaşii. Da, sunt în pat, dar Ecaterina e bosumflată.
- „Ce e cu tine, Ecaterina? De ce faci botic?”
- „Eu nu vreau să dorm. Uite că e lumină afară. De ce să ne culcăm devreme ca găinile“.
- „Chiar aşa!” a completat Ana, nu prea convinsă.
- „Lăsaţi voi găinile, că ele nu trebuie să se pregătească de şcoală”.
- „Nici eu nu tlebuie” a completat Dami, gata-gata să se dea jos din pat şi să fugă la maşinuţe.
- „Unde alergi, cavalerule? Aşa o ajuţi tu pe mami?”
-„Dar mami, şcoala şi grădiniţia nu încep mâine. Mai e un pic până încep!” a obiectat Ecaterina.
- „Da, mai e, dar noi trebuie să ne pregătim. Trebuie să mergem să cumpărăm ghiozdan, haine frumoase, caiete. În plus, m-am gândit că de azi vă luaţi şi voi nişte angajamente, dacă tot a început un an nou…” a spus mami, aşezându-se pe marginea patului.
- „Ce sunt alea angagamente?” a întrebat Dami contrariat.
- „Mami, nu ne păcăleşti tu pe noi. Anul începe după Crăciun, nu după vară” a spus, cu încredere mare Ecaterina.
- „Dami, angagamentele, adică angajamentele, sunt nişte hotărâri bune pe care le iei la început de an. Ştii, cum ar fi să îţi propui să nu o mai superi pe mami şi să îţi strângi mereu jucăriile”.
- „Cled că mie nu îmi plac angagamentele”.
- „Cum e, mami, cu începutul de an?” a întrerupt Ana discuţia.
- „Copilaşi, anul nou, aşa cum scrie în calendar, începe în ianuarie. Dar mai există un an, cel care ţine de biserică. Anul acesta a început azi. În ianuarie, oamenii îşi iau angajamente să fie mai harnici, mai ordonaţi sau să se plimbe, să vadă locuri noi. Când începe anul celălalt, al Bisericii, oamenii îşi propun să fie mai cuminţi, mai buni, să se roage mai mult”.
- „Dar de ce începe anul Bisericii azi”?
- „Se spune „an bisericesc”, Ana. El începe azi pentru că Mântuitorul Iisus a citit pentru prima oară un text în biserica lor de atunci la această dată. A fost pentru El un început şi atunci oamenii au hotărât să înceapă şi ei anul la 1 septembrie. Ştii doar că fiecare om îşi doreşte să semene cât mai mult cu Dumnezeu. De aceea Îl şi imită”.
-„Ahaaa. Da, e frumos să semeni cu Dumnezeu. Am văzut în icoane ce frumoşi sunt sfinţii, ce frumoasă e Măicuţa Domnului. Înţeleg de ce oamenii vor să semene cu ei…”.
- „Ce mai hotărăsc oamenii să facă în această zi?”
- „Păi, Ana, tu cum ai dori să se poarte oamenii cu tine?”
- „Eu îmi doresc să am mulţi prieteni cu care să mă joc. Şi cu care să desenez şi să ne uităm la televizor”.
- „Aşa… Dar, spuneţi-mi voi, vouă vă place când cineva se poartă urât cu voi? Când strigă sau se supără?”
- „Sigul că nu” a spus Dami.
- „Atunci să vă gândiţi că nici lor nu le place dacă faceţi voi aşa. Ecaterina va merge curând la şcoală, iar Ana la grădiniţă. Ele vor avea atunci mulţi colegi şi vor vedea că e frumos să fii prieten cu toţi, să te joci cu toţi”.
- „Eu nu melg nicăieli, dal ştiu şi eu că e flumos să ai plieteni. Că doal îl am pe Casian”.
- „Exact, Dami. Dar cândva vei cunoaşte mult mai mulţi copii. Şi dacă ei se vor purta frumos cu tine, vei fi bucuros. Dar la fel vor şi ei bucuroşi dacă tu te vei purta frumos cu ei”.
- „Mi se pare corect” a spus, plină de înţelepciune, Ecaterina.
- „Cam aşa ceva îşi propun oamenii astăzi. Să fie buni cu toată lumea şi să aibă mulţi prieteni. Aşa angajamente îşi iau”.
- „Să ştii, mami, că aşa un angagament îmi iau şi eu. Dacă tu zici că azi e an nou, eu te cled. Şi îţi spun la mulţi ani. Şi să mă clezi şi tu că o să fiu bun cu copiii, ca să am plieteni”.
- „Te cred, Dami. Fetelor, voi ce vreţi să faceţi mai bun în noul an?”
- „Eu o să dau şi la ceilalţi copii de la şcoală din bomboane. Dacă îmi vei da, promit să împart cu ei, că vreau şi eu să fiu prietenă cu toată lumea” a răspuns Ecaterina, bucuroasă.
- „Eu promit să nu fiu egoistă şi să las la grădiniţă să se joace copiii şi cu jucărelele mele, ca să nu ne certăm. Ştiu că Ecaterina se mai certa câteodată pe jucării. Eu nu vreau lucrul ăsta” a completat Ana.
- „Să ştiţi că dacă vă purtaţi frumos cu copiii, când vă rugaţi seara înainte de culcare, Măicuţa din icoană vă zâmbeşte, chiar dacă voi nu vedeţi. Vreţi să faceţi asta ca să zâmbească Maicuţa?”
Răspunsul a fost unanim:
- „Daaaaaaaaaaaaaaaaa!!!”.
- „Ei, dacă eu am aşa copii cuminţi care îşi iau angajamente, trebuie să îmi iau şi eu unul. Aşa că hotărăsc ca în acest nou an să vă spun în fiecare seară câte-o poveste. Vă place angajamentul meu?”
- „Da, da, daaaa! E cel mai bun angagament, să ştii! A spus cu ochi strălucitori Damian.
- „Îţi va zâmbi şi ţie Măicuţa?”
- „Nu ştiu. Poate că da. Dar eu oricum mă bucur că îmi zâmbiţi voi!”.
- „Frăţiori, la culcare! Hai să fim cuminţi, mai ales în ziua asta de început. Mami, stinge tu lumina, te rog!” a spus Ecaterina, vrând să arate tuturor că ea e mare şi cuminte. Iar ceilalţi doi licurici s-au aşezat în genunchi, arătând surioarei lor că nu e bine să uite de rugăciune tocmai acum, când şi-au luat cu toţii angagamente.
După rugăciune, cei trei s-au aşezat în pat şi au băgat năsucurile în pernă. Mami i-a pupat pe toţi trei, a făcut câte o cruce deasupra fiecăruia, a stins lumina şi a ieşit încet din cameră. Iar Măicuţa din icoană a zâmbit cald pentru acest început…

Povești pentru copii, Raluca Toderel

Cele două grăunţe

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tân­jind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere, în schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumi­na şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roadă lui multă.
Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinţa noastră şi ne va răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii, însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul.
“Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.
(Sfânta Scriptură)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Recenzie: Al. Paleologul, „Politeţea ca armă”, Ed Dacia, Cluj-Napoca, 2ooo, 214 p,

Pr. Dr. Cristian Muntean

A devenit aproape un obicei printre contemporani de a-si aduna articolele în cărţi şi asta dintr-un îndreptăţit sentiment al grijii faţă de întreg.

Putem vorbi astăzi despre dialog - ca act de cultură şi atunci vom înţelege demersul domnului Paleologu prin cartea de faţă şi invitaţia, indirectă, de a găsi în viaţă starea de dialog ca stare comunitară ce te duce de la comunicare spre comuniune împlinindu-se euharistic, ca taină a supremei comunicări.

Întrebarea domnului Mircea Zaciu: „De unde vine farmecul irezistibil al oricărui text scris de Al. Paleologu?” este familiară oricărui cititor care are bucuria de a lectura vreun text sau interviu cu distinsul „boier al culturii romane,” iar răspunsul e pe măsura puterii de înţelegere a fiecăruia.

Citeste mai departe…

Despre adevărata rugăciune, care nu trebuie să se sfârşească niciodată
Înterviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A.

Părintele Arhimandrit Roman Braga este un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!… Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Hristos, Părintele Roman a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie anul 1922 şi a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic - Ocrotitorul spiritual al mănăstirii - care-i adăposteşte sfintele sale moaşte!…

După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între anii 1943 - 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

Citeste mai departe…

Puterea rugăciunii

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de fru­museţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufun­daţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.
Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat sigu­ranţa şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând “Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:
- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: “Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe. ”

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan