Recenzie: Ioan Alexandru – “Justinian Chira – SCRISORI”,
Baia Mare, 2001, 320 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean,

În peisajul liricii contimporane stilul epistolar şi-a pierdut din actualitate pentru că explozia informaţională a limitat comunicarea scrisă la forme şi uzanţe de protocol care nu mai stabilesc intimitatea genului. De aceea, orice apariţie, în acest spaţiu privilegiat, este un nou prilej de bucurie căci trăim, prin protagonişti, o sumedenie de sentimente, de multe ori contradictorii, care ne fac să privim anumiţi oameni în stările lor cele mai profunde.

Cartea de faţă împlineşte, la ceas aniversar, mărturia unuia dintre cei doi protagonişti, a Prea Sfinţitului Justinian Chira, care dezvăluie, emblematic, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, prietenia atât de intimă ce-l lega de poetul Ioan Alexandru, atât de repede plecat dintre noi.

Despre fiecare dintre cei doi semnatari s-ar putea scrie pagini întregi şi niciodată cu sentimentul că ai spus totul. Legătura dintre ei exprimă sensul adânc al unei stări de veghe: a poetului ce-şi caută curăţenia duhului şi a monahului ce-şi exersează noi dimensiuni ale spiritului. Pentru fiecare celălalt este o fântână de apă vie, o candelă mereu aprinsă spre Dumnezeu. Teologia aproapelui funcţionează aici în mod absolut şi sinergie. Poetul transpiră după chipul monahului iar monahul transpiră după chipul lui Hristos prin neliniştea roditoare a poetului. Sentimentul care te copleşeşte de la început şi până la sfârşitul cărţii este cel al dorului care îmbracă forme atât de variate la relaţia specială dintre cei doi şi pană la dorul de ţară sau de pământul Ardealului, atât de copleşitor redat în Imnele sale de poet.

Prima parte a cărţii cuprinde scrisorile poetului Ioan Alexandru către monahul Justinian, pe atunci stareţ la mănăstirea Rohia, acolo unde poetul se va simţi mereu atras de liniştea binecuvantătoare a locului în care îi rodeşte creaţia poetică. Scrisorile „fratelui Ioan” sunt pline de dorul Rohiăi şi al „fratelui Justinian”: „Dorul mă poartă spre Mănăstirea din mijlocul pădurii şi drumul liniştit până pe culmea aceea unde se deschide Universul” ( p.15). Multe din scrisorii poetului vorbesc de dorinţa acestuia de a avea la Rohia un loc al său: „un cuib ascetic, fără pas de om, să citesc şi să disper pentru tragedia în care este omul zvârlit de la începutul lumii” ( p.13). Această dorinţă i-o va împlini prietenul său câţiva ani mai târziu când va construi la Rohia Casa Poetului care stă şi azi mărturie sărilor de taină ale poetului, loc înfrumuseţat, pentru o vreme, de monahul Nicolae atât de cunoscutul Steinhardt.

Poetul era convins că un intelectual care nu rodeşte e un hoţ pentru că mănâncă pâinea muncită de alţii ca un trântor şi nu dă în schimb nimic, „Fiecare om e în ochii lui Dumnezeu un copac în floare, fiecare înmugureşte măcar odată şi aduce roadă dar slăviţi sunt cei ce dau în floare în fiecare an; căci suntem chemaţi să rodim în fiecare ai să înmugurim şi să ne desfăşurăm în Dumnezeu cu coroanele grele de miresme şi în toamnă să cădem la picioarele lui fructe de aur grele şi fierbinţi tainice care poartă focul ceresc toată iarna şi ţin la Patrie celor ce trec prin exilul pustiirii (p.83). Acesta este de fapt crezul artistic al poetului, un adevărat testament literar pa care a încercat să-l împlinească în scurtul său zbucium pe pământ, din toate colţurile lumii, pe unde Dumnezeu i-a purtat paşii.

Partea a doua cuprinde răspunsurile monahului Justinian, devenit cu timpul episcop vicar la Cluj, care ne fac să-l percepem într-o lumină intim – duhovnicească ce nu se lasă observată din exterior. Aşa înţelegem de ce scrisul pentru Prea Sfinţitul Justinian e un ritual sacru mai ales – spune dânsul – atunci când vreau să scriu celor ce cu sfinţenie îi iubesc, cum iubesc steaua din zare, albastru de sărbătoare al cerului şi respiraţia adâncă a pământului pe care o ascult stând aici în liniştea acestor dumbrăvi sacre cum ascultă copilul inima mamei care-l ţine în braţe ( p.101).

Scrisorile „fratelui Justinian din Ardeal” sunt mult mai elaborate şi dau sentimentul unei aşezări interioare plină de duhul lui Hristos. Nu întâmplător poetul avea să-i scrie într-una din scrisori:

„Ai o limbă frumoasă şi vie şi o cugetare dreaptă şi limpede, aşa cum îmi închipui că erau şi monahii cei aleşi ai lui Zalmoxis şi apoi primii creştini prin Maramureş” (p.42).

Scrisorile fratelui Justinian „vorbesc despre neliniştile autorului, despre imensa dragoste faţă de acest popor românesc şi faţă de glia strămoşilor care a suportat de-a lungul timpului atâtea vitregii. Ele mai vorbesc despre o latură mai puţin cunoscută a Prea Sfinţitului, aplecarea din tinereţe spre literatură care, chiar dacă nu a cultivat-o în scris, s-a simţit legat prin toate fibrele interioare.

Să-i mulţumim Prea Sfinţiei Sala pentru bucuria de-a ne fi făcut părtaşi unei atât de alese corespondenţe, cu acelaşi regret „că mâna şi peana nu pot exprima toate câte ar dori inima” ( p.143).