Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand:
- Ce voi face, avvo, ca am cazut?
I-a raspuns lui batranul:
- Scoala-te iarasi.
- M-am sculat si iarasi am cazut.
- Scoala-te iarasi si, iarasi.
- Pana cand?
- Pana ce vei fi apucat sau in bine, sau in cadere, caci cu ce se afla omul, cu aceea se si duce din lumea aceasta.

Pateric

Ierusalimul cel pământesc şi ceresc - aflat între istorie şi eshatologie

Despre relaţia istorie - eshatologie, timp - veşnicie

Istorie - eshatologie

Din perspectiva Ierusalimului, relaţia istorie - eshatologie, se raportează la cele două dimensiuni pe care Cetatea Sntă şi le-a asumat dintru început: Ierusalimul pământesc, istoric, circumscris unui timp şi spaţiu şi Ierusalimul ceresc, eshatologic şi în acelaşi timp veşnic. Ştim cu toţii că istoria este creaţia omului şi că ea reprezintă conexiunea şi interpretarea umanităţii în timp prin care putem înţelege, fenomenologic, o anumită transformare a unui loc - spaţiu. Prin corelarea individului, a persoanei în cadrul comunităţii, pe o perioadă de timp concretă, s-a fundamentat umanitatea creatoare în istorie.[1]

Unul din filosofii români avea să puncteze sensul istoriei gândind evocarea trecutului ca o fiind o transfuzie a sângelui prezent în umbrele trecutului. Tot trecutul, cu urmele arheologice şi cronicile sale, înseamnă o parte din noi, fii ai prezentului.[2] Dacă acceptăm ideea potrvit căreia istoria este cadrul divin în care omul îşi manifestă conştient libertatrea căutării lui Dumnezeu înţelegem şi Ierusalimul din perspectiva istoriei şi a eshatologiei sale. Nici un oraş al lumii nu îmbracă atât de firesc cele două dimensiuni, sfidând temporalitatea prin înveşnicire. Istoria poate fi abordată şi definită ca fiind documentul interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate, adunate şi strcturate prin metoda ştinţifică din surse arheologice, literare ori din surse vii[3]. Definirea istoriei implică mai multe sensuri, pornind de la cel de eveniment real în timp şi spaţiu, ca rezultat al unei activităţi umane[4]. În acest sens istoricul poate descoperi paralele şi similutudini, vizând acelaşi loc în perioade diferite de timp.

Al doilea sens al cuvântului istorie este cuprins în informaţiile cu privire la acel eveniment real, care sunt de obicei indirecte putând să apară sub forma unui document sau obiect legat de acel eveniment. Cum ar fi în cazul nostru, spre exemplu: templul din Ierusalim ori Biserica Sfântului Mormânt.

Citeste mai departe…

Nicolae Steinhardt – Arheologia regăsirii

Un film documentar realizat de TVR Cultural despre Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989), scriitor, publicist, critic literar şi jurist român, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituţional.

Arestarea

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Botezul

Acest eveniment înlătură “orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).

Jurnalul fericirii

Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ‘70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Moartea

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist

Intrebat-a unul din parinti pe avva Sisoe, zicand:
- De voi sedea in pustie si va veni vreun barbar vrand sa ma omoare si de voi putea asupra lui, omora-l-voi pe el?
Si a zis batranul :
- Nu, ci lasa-l la Dumnezeu, caci orice fel de ispita va veni omului, omul sa zica: “pentru pacatele mele s-a intamplat aceasta”. Iar daca vreun lucru bun se va intampla, sa zica: “din mila lui Dumnezeu este”.

Pateric

Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand:
- De vom umbla pe cale si va rataci cel ce ne povatuieste este trebuinta sa-i zicem ceva?
I-a raspuns batranul:
- Nu.
- Dar sa-l lasam sa ne rataceasca?
- Dar ce vrei, sa iei toiag sa-l bati? Eu stiu frati care umblau si cei ce ii povatuia a ratacit noaptea; si erau doisprezece si toti stiau ca se ratacesc. Si s-au luptat fiecare sa nu spuna. Iar dupa ce s-a facut ziua, pricepand cel ce-i conducea ca a ratacit din cale, le-a zis: iertati-ma, am ratacit! Si au zis toti: si noi stiam, dar am tacut. Iar el auzind, s-a minunat zicand ca pana la moarte se stapanesc fratii sa nu graiasca si l-a slavit pe Dumnezeu. Iar lungimea caii din care s-au ratacit, era de douasprezece mile.

Pateric

A mers odata un mirean la avva Sisoe in muntele lui avva Antonie, avand cu sine si pe fiul sau. Si pe cale s-a intamplat de a murit fiul si nu s-a tulburat, ci l-a dus cu credinta la batranul. Si a cazut cu fiul sau, ca si cand ar fi facut metanie ca sa fie blagosiovit de batranul si sculandu-se tatal, a lasat copilut la picioarele batranului si a iesit din chilie afara. Iar batranul socotind ca metanie ii face, i-a zis lui: scoala si iesi afara! (Caci nu stia ca a murit). Si indata s-a sculat copilul si a iesit. Si vazandu-l tatal lui, s-a inspaimantat si intrand s-a inchinat batranului si i-a vestit lucrul. Auzind batranul s-a mahnit, caci nu voia sa se intample aceasta. Dar i-a poruncit lui ucenicul sau, ca nimanui sa nu spuna pana la sfarsitul batranului.

Pateric

Sedea odata avva Sisoe in muntele lui avva Antonie singur. Si zabovind slujitorul lui sa vina la dansul, timp de zece luni nu a vazut om umbland prin munte, a gasit un faranit, care vana dobitoace salbatice. Si i-a zis lui batranul:
- De unde vii si cita vreme ai aici?
- Cu adevarat, avvo, am unsprezece luni in muntele acesta si nu am vazut om decat pe tine.
Si auzind batranul aceasta, intrand in chilia lui, se batea pe sine, zicand: iata, Sisoe, ai socotit ca ai facut ceva si nici ca mireanul acesta n-ai facut!

Pateric

Dumnezeu i-a chemat la el pe Sfantul Ierarh Nicolae si pe Sfantul Ioan Casian. Cei doi sfinti s-au imbracat in vesminte stralucitoare si au pornit la intalnirea cu Domnul.

Pe drum, cei doi au zarit un carutas a carui caruta se infundase in noroi. La vederea omului aflat in necaz, Sfantul Casian, in loc sa dea o mana de ajutor, a plecat pentru a nu intarzia la intalnirea cu Dumnezeu. In schimb, Sfantul Nicolae l-a ajutat pe taran, si-a murdarit hainele si nu a ajuns la timp.

Ajuns primul, Sfantul Casian a fost intampinat de Dumnezeu cu o politete rece. Dumnezeu i-a spus: „Esti punctual, impecabil in tinuta, dar iti lipseste ceea ce lui Nicolae ii prisoseste: dragostea fata de aproape“.

Asa se explica ca numele Sfantului Nicolae este purtat de atatia oameni, este praznuit si proslavit in fiecare an, pe cand numele Sfantului Casian este mai rar, iar praznuirea lui se face o data la patru ani, pe 29 februarie.

Patru ani de la săvârşirea din acestă viaţă, pământească, a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitresa - Recenzie: „Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora”, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, 350 pagini.

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Drept urmare, mi-am adus şi eu aminte, pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, de Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa acum, la momentul împlinirii a patru ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească, când a avut venerabila vârstă de 82 de ani, eveniment ce s-a săvârşit în ziua de marţi - 21 Noembrie anul 2006; De asemenea, am avut un prilej şi un răgaz de reflecţie şi (de) reculegere şi în timpul slujbei prohodirii care s-a desfăşurat la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în ziua de sâmbătă - 02 Decembrie anul 2006, iar apoi a înmormântării sale în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun, în frunte fiind un alt vrednic de pomenire - Prea Fericitul Părinte Teoctist - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, precum şi (de) foarte mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi,!…

Pentru a fi sincer, doresc să recunosc că în iureşul acestor zile, am constatat cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre Părintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 10 de ani!… De ce? Pentru că Părintele Gheorghe s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: - în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui apoi vocea sa inconfundabilă, cât se poate de sobră dar şi caldă în acelaşi timp; după aceea cultura teologică şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cucerniciei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de dişciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, toate fiind susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat, în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!… Părintele Gheorghe Calciu a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Citeste mai departe…

Credinţă şi Spiritualitate în Universul Concentraţionar Comunist

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico - filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: -existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul), - în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost abolit, - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

Citeste mai departe…