Parintele Teofil – “Despre comorile Ortodoxiei”

Articole Fara comentarii

Când zicem „comorile Ortodoxiei”, ne gândim la ceea ce are Ortodoxia specific, ne gândim la valorile deosebite pe care le are Ortodoxia şi care sunt la îndemâna noastră, iar acestea sunt în primul rând şi în mod special slujbele noastre, slujbele Bisericii noastre. Slujbele Bisericii noastre cuprind învăţătura de credinţă a Ortodoxiei, învăţătură pe care noi o revărsăm, într-un fel, din sufletul nostru, pentru că primim în sufletul nostru comorile Ortodoxiei prin Sfintele slujbe, le adunăm în sufletul nostru, şi apoi le revărsăm slujind sfintele slujbe, le facem lucrătoare şi pentru alţii. În Faptele Sfinţilor Apostoli, e scris în mai multe locuri că ucenicii (ucenicii fiind creştinii, aşa se numeau creştinii la început) se adunau la rugăciune, se rugau. Se rugau, pentru că manifestarea cea mai de vârf şi cea mai de căpetenie a sufletului omenesc care crede în Dumnezeu este să se reverse prin rugăciune către Dumnezeu.

Găsim în Filocalie o definiţie a rugăciunii, a Sf. Evagrie Ponticul, care are următorul cuprins: “Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Deci ce-i rugăciunea? Vorbirea minţii cu Dumnezeu. Ce facem când ne rugăm? Vorbim cu Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre creştinii noştri însă nu vorbesc cu Dumnezeu când spun rugăciuni, ci vorbesc cumva în gol. De ce? Pentru că nu se gândesc în mod special la Dumnezeu, nu se adresează cu ceva anume lui Dumnezeu, ci spun doar formule de rugăciune. Asta nu înseamnă că te rogi. Şi atunci când te rogi se poate întâmpla să nu te rogi, pentru că dacă nu-I spui ceva anume lui Dumnezeu, ci doar spui formule de rugăciune, în realitate nu te rogi. De ce? Pentru că rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu.

Sfintele Slujbe ne pun în faţa lui Dumnezeu prin existenţa lor şi Îl pun pe Dumnezeu în faţa noastră. Avem posibilitatea să stăm în faţa lui Dumnezeu altfel decât am sta dacă n-am participa la Sfintele Slujbe.

Biserica noastră e o Biserică a preamăririi de Dumnezeu, pentru că ştiţi că Domnul Hristos, în Evanghelia de la Ioan, are cuvântul despre Duhul Sfânt: „El pe Mine mă va preamări, că din ce este al Meu va lua, ca să vă vestească vouă”. Deci prima idee este că El, adică Duhul Sfânt, „pe Mine mă vă preamări” – în sufletele noastre, se înţelege. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în două locuri, se vorbeşte despre vuietul Duhului, şi anume: în convorbirea Domnului Iisus Hristos cu Nicodim, cu fariseul Nicodim, care a mers noaptea la Domnul Hristos de frica iudeilor şi i-a spus Domnului Hristos: „Învăţătorule, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, că nimeni nu poate face lucrurile pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Vorbind cu Domnul Hristos, Domnul Hristos i-a spus, între altele: „Vântul suflă unde vrea şi auzi vuietul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Adică nu ştii punctul de plecare a vântului şi nu ştii unde ajunge, punctul de sosire a vântului. În limba greacă însă cuvântul “vânt” şi cuvântul “duh” se exprimă prin acelaşi termen, deci poţi să zici: vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, şi poţi să zici foarte bine: duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui. Deci avem în vedere vuietul Duhului. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, citim cuvintele Domnului Hristos: „Cine este însetat să vină la Mine şi să bea”,zice Domnul Hristos, şi mai departe: „Cel Ce crede în Mine, din fiinţa lui vor curge râuri de apă vie”. Râul are şi el vuietul lui, are prezenţa lui printr-un vuiet, aşa încât poţi auzi că în apropiere undeva este un râu, chiar dacă nu-l vezi, din vuietul pe care îl face. Iar în Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se istoriseşte despre pogorârea Duhului Sfânt către Sfinţii Apostoli, din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor, citim că, atunci când s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, s-a auzit un zgomot ca de vijelie care vine repede. Deci e vorba tot de un vuiet.

pr-teofil1.jpg

Sfintele Slujbe sunt vuietul Duhului. De ce sunt vuietul Duhului? Mai întâi pentru că textele liturgice din slujbele noastre nu sunt de la oameni, ci sunt de la Dumnezeu, sunt prin Duhul Sfânt, iar noi, când facem Sfintele Slujbe, contribuim cu aceea că ceea ce ne-a dat Duhul Sfânt ducem mai departe, afirmăm, scoatem în evidenţă, punem în valoare. Aşa că Ortodoxia noastră este preamărire de Dumnezeu. Părintele Stăniloae spunea că Ortodoxia este „doxologia”, adică este lucrare de preamărire a lui Dumnezeu. De altfel, şi când zicem „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, Îl preamărim pe Dumnezeu, spunem ceva despre mărirea lui Dumnezeu. După aceea, la Sfintele Slujbe se spun mai multe despre Duhul Sfânt şi despre Dumnezeu. De exemplu: într-o zicere de preamărire a lui Dumnezeu (ecfonis), spunem la Sfintele Slujbe: „Că Ţie Se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”. Toată mărirea, cinstea şi închinăciunea noi Le dăm lui Dumnezeu, câtă mărire, cinste şi închinăciune putem să-i dăm din puterea noastră. Şi cerem ajutorul de la Dumnezeu, ca să Îi dăm toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, pentru că I se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea. Spunem: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi „Bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Că sfânt e Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”, „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm”, „Că al Tău este darul de a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeu nostru, şi Ţie mărire înălţăm”, „Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm”. Iată nişte gânduri de preamărire adusă lui Dumnezeu împreună cu sfintele cereşti, zicem noi Că împreună cu puterile cereşti spunem „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta”. Mărturisim la Sfânta Liturghie că-i închipuim pe heruvimi, adică fiinţele cereşti din imediata apropiere a lui Dumnezeu, cu multă cunoştinţă de Dumnezeu, pentru că zicem, după mărturia Scripturii, că sunt fiinţele acestea cu ochi mulţi, adică cu multă cunostinţă de Dumnezeu, şi noi îi închipuim pe heruvimi făcând aici pe pământ ceea ce fac heruvimii în cer. Şi anume: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia.” Mărturisim că noi, oamenii, păcătoşii de pe pământ, aşa cum suntem, îi închipuim pe heruvimi aici pe pământ şi facem lucrul ceresc în cerul cel de pe pământ, care este Biserica în care Îi slujim lui Dumnezeu de Sus, este Biserica privită ca lăcaş de închinare. Aducem mărire lui Dumnezeu pentru că I se cuvine mărire lui Dumnezeu şi Biserica noastră este o biserică doxologică, adică o biserică preamăritoare de Dumnezeu.

Şi mai este ceva Biserica noastră: Biserică rugătoare. Aceste două elemente ţin de Ortodoxie. Faptul că Îi aducem mărire lui Dumnezeu, şi de aceea se numeşte Biserica noastră Ortodoxă, adică cu dreaptă mărire, şi, pe de altă parte, stăm în faţa lui Dumnezu cu rugăciune şi cu rugăciune vorbim cu Dumnezeu la Sfintele Slujbe şi suntem îndrumaţi de rânduielile Bisericii noastre să ne gândim la Dumnezeu, aşa cum ne este prezentat la Sfintele Slujbe.

Să ştiţi că sunt puţini oameni care au conştiinţa că ei de fapt slujesc lui Dumnezeu în cuprinsul Sfintelor Slujbe. Conştiinţa aceasta eu o am de pe vremea când am făcut Teologia, că, dacă nu făceam Teologia, nu ştiu dacă ajungeam la gândul acesta. La Teologie am învăţat că textele liturgice, adică textele pe care le spunem noi la Sfintele Slujbe, cuprind nişte comori de gândire. Adică nu numai o formula de ritual în textul liturgic, ci este un conţinut adânc. Am mers la biserică de când mă ştiu, am mers la biserică şi când nu ştiam că acolo se spun lucruri cu conţinut. Şi când m-am dus la şcoală la Cluj, Dumnezeu să-i odihnească pe cei de odinioară, m-au întrebat nişte colegi dacă la noi în sat se cântă la biserică „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia”. Şi am zis că nu. Bineînţeles că nu se putea aşa ceva. Eu, deşi mergeam la biserică, nu ştiam că se zic cuvintele acestea. După ce mi-au atras ei mie atenţia, în vacanţă, mergând în satul meu, am auzit la biserică: „Ca pe Împăraratul toturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia” şi abia am aşteptat să mă duc la şcoala să le spun colegilor că şi la noi se cântă „Ca pe Împăratul…” Ce înseamnă asta? Înseamnă că poţi să mergi la Slujbă şi să nu iei aminte la ceea ce se spune acolo. Or, important este să înveţi, pentru că noi două lucruri facem la Slujbă: ne rugăm şi învăţăm. Ne rugăm şi învăţăm. Învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând.

Pr. Teofil Părăian

Povestea zilei, 14-11-2011 – “Spirit de impotrivire”

Povestea zilei Fara comentarii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe să se împotrivească şi legii naturale şi sociale.
Oricine se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voinţei oricui.
Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu, va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unei astfel de făpturi se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău