A treia virtute este postul. Postim atunci când mâncăm puţin o dată pe zi, ca să te scoli încă flămând de la masă; hrana să fie pâinea şi sarea, iar băutura – apa din izvor. Aceasta-i calea cea mai desăvârşită pentru primirea hranei. Mulţi s-au mântuit pe această cale – aşa au spus Sfinţii Părinţi. Omul nu întotdeauna poate să se abţină de la hrană timp de o zi, două, trei, patru, cinci zile, o săptămână, dar întotdeauna poate să mănânce în fiecare zi numai pâine şi să bea apă. Sculându-te de la masă, trebuie să fii puţin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de muncă şi să fie simţitor la activităţi înţelepte şi atunci patimile trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici patimile trupeşti în aşa măsură cum le nimiceşte hrana săracă. Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute, căci mulţi încep postul şi alte nevoinţe grele peste puterile lor, iar apoi slăbesc din cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase şi odihnă pentru întărirea trupului. A proceda astfel înseamnă să creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor din vremea postului este împins către plăceri şi mângâieri, iar plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă puţină hrană în fiecare zi, atunci el capătă un mare folos. Însă cantitatea hranei trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti puterile. Un asemenea om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa cumpătată nu are preţ. Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură în toate – în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recomandă să începi un post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să mănânci în fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare? Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei, ori din cauza nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care contribuie la înfrânarea trupului. Foamea şi setea sunt date omului pentru curăţirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele şi patimile de curvie; iar mâncând puţin în fiecare zi este o cale spre desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moraliceşte şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită, pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci zile din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept confirmare cuvintele Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului Însuşi. Aşa trebuie să procedăm şi noi. Domnul a îndurat post îndelungat, de asemenea Moise şi Ilie, dar o singură dată. Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit timp, dar în conformitate cu legile naturii şi cu învăţătura Sfintei Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului nostru şi din pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi răbdare; însă nu trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post necumpătat şi să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în timpul tinereţii, atunci trebuie să te abţii de la multe; dar dacă trupul este neputincios, trebuie să primeşti hrană îndeajuns fără a te uita la alţi asceţi. Uită-te şi chibzuieşte după puterile tale, cât poţi duce; propria conştiinţă este măsura şi învăţătorul intern pentru fiecare. Este cu neputinţă ca toţi să aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi; unii sunt ca fierul, alţii ca arama, iar alţii ca ceara. Astfel, cunoscându-ţi bine măsura ta, întrebuinţează hrana o dată pe zi, afară de sâmbătă, duminică şi sărbătorile domneşti.

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duşmanul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cureţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui.

Fragment din Sfântul Paisie Velicikovski – Crinii ţarinei sau flori preafrumoase, preluat de aici

Articol preluat de aici

Cuviosul părinte Paisie Velicikovski se născu la 21 decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. Avu 11 fraţi şi primi o educaţie religioasă aleasă. Cu o fire blândă şi liniştită, copilul Petre, căci acesta era numele său de botez, avea o „sete de nezdruncinat pentru lectură şi rugăciune”, citind încă de atunci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul şi Dorotei, şi căutând să se roage în tăcere, departe de toţi.

Cercetări mai noi arată că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

Sursa imaginii

Studie la Academia duhovnicească din Kiev – întemeiată de sfântul mitropolit român Petru Movilă (pomenit la 22 decembrie), însă nu termină studiile, căci din lecturile sale duhovniceşti şi din vizitele la sihăstriile din preajma Kievului, în inima sa crescu dorinţa de a-şi închina întreaga viaţă Domnului.

În această perioadă, îi cunoscu pe ieromonahul Pahomie şi pe mitropolitul Antonie, refugiaţi din Moldova după războiul ruso-turc. În clipa în care acesta din urmă săvârşea o Sfântă Liturghie în limba română, în sufletul său „se născu o mare iubire pentru limba moldovenească şi pentru poporul care o vorbea, aflat în paza lui Dumnezeu; mai mult, începând din acel moment în sufletul meu se aprinse dorinţa de a deveni călugăr pe pământ necunoscut”.
Părăsind cele lumeşti, pleacă la mănăstirea Liubeci, pe malul Niprului, însă căutând o viaţă duhovnicească mai înaltă, ajunse la mănăstirea Sfântului Nicolae Medvedovski unde îmbracă haina monahală cu numele Platon.
În cele din urmă ajunse la Lavra Pecerska unde părintele Ignatie, care era iubitor al Sfinţilor Părinţi şi care trăise în mănăstirile româneşti dorind să se întoarcă acolo, îl povăţui să se îndrepte spre România.
Din rânduiala lui Dumnezeu, în 1743 îl întâlni pe părintele Mihail, egumenul schitului Sfântului Nicolae din Trăisteni, care îl îndrumă către schitul său, aflat sub oblăduirea duhovnicească a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului (pomenit la 25 aprilie). Astfel Platon află pentru prima oară slujbe săvârşite după rânduiala de la Muntele Athos „cu multă evlavie şi râvnă” şi, mai presus de toate, află singurătatea, liniştea şi pe duhovnicii pe care şi-i dorea inima sa.
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, „părintele duhovnicesc al tuturor”, vizita adesea schitul şi văzând râvna şi evlavia lui Platon, îi propuse preoţia, pe care acesta o refuză.
După doi ani, căutând o viaţă mai singuratică, Platon trecu în schitul Cârnul, pe lângă sihastrul Onofrei. Regula de viaţă de aici era asemănătoare cu cea a unor schituri de pe Muntele Athos: fraţii se adunau toţi la biserică, pentru slujbă, doar duminica şi în zilele de sărbătoare. După Sfânta Liturghie mâncau împreună, continuând apoi să aibă discuţii duhovniceşti până la Vecernie. Seara, fiecare se retrăgea în chilia şi singurătatea sa.
Petrecu patru ani în Ţara Românească, timp în care învăţă limba română şi strânse mierea cea duhovnicească de la părinţii întâlniţi. Această miere păstrată în tăcere în cămara inimii sale avea să îndulcească şi să sature sufletele care aveau să se alipească de dânsul.
În anul 1746, la vârsta de 24 de ani, se îndreptă către Sfântul Munte Athos, stabilindu-se la mănăstirea Pantocrator. Negăsind un duhovnic după sufletul său, Platon se încredinţă în mâinile Domnului. Astfel, trăi vreme de patru ani în post şi rugăciune.
În 1750, cuviosul Vasile de la Poiana Mărului veni în vizită la Muntele Athos. Întâlnindu-l pe ucenicul său, îl povăţui să ia împreună cu dânsul câţiva fraţi şi îl tunse călugăr cu numele Paisie.
Monahul Paisie adună lângă sine 9 călugări români. Mai apoi când sosiră şi slavi, slujbele se săvârşeau şi în română şi în slavonă.
În 1758, primi harul preoţiei. Din acel moment, numărul fraţilor crescu tot mai mult, iar din nevoie de spaţiu se mutară la schitul Sfântului Ilie. Renumele său creştea, încât călugări din Sfântul Munte veneau să admire frumuseţea şi corectitudinea exemplară a slujbelor, precum şi viaţa de ascultare şi dragostea din obştea sa. În această obşte se afla şi Cuviosul Gheorghe (pomenit la 3 decembrie), viitorul egumen şi stareţ de la Cernica.
Văzând cuviosul părinte împuţinarea povăţuitorilor, socotea că singura cale fără de primejdie este „să învăţăm zi şi noapte din Scripturile dumnezeieşti şi din cele ale Părinţilor”, astfel studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi alături de efortul de a le traduce în slavonă şi în româneşte deveni treptat una dintre activităţile principale ale obştii sale aflate încă în Sfântul Munte.
Din pricina dificultăţilor materiale crescânde ale obştii, în 1763, după 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, cuviosul Paisie şi călugării săi, în număr de 64, se îndreptară spre Moldova, stabilindu-se la Dragomirna. Stareţul întemeie o rânduială proprie a vieţii de obşte pe baza regulilor sfinţilor părinţi Vasile cel Mare, Teodor Studitul şi Nil Sorski. Conform acestui regulament, partea centrală a vieţii duhovniceşti era slujba liturgică, săvârşită după tipicul athonit. În afara bisericii călugării trebuiau să trăiască cu frica lui Dumnezeu şi după tradiţia Sfinţilor Părinţi, preferând oricărei nevoinţe rugăciunea minţii săvârşită în inimă, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi virtute. Legaţi de rugăciune, ei trebuiau să se obişnuiască cu cântarea psalmilor şi cu discernământ, cu citirea Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. La temelie se puneau, mai presus de oricea ascultarea şi sărăcia cea de bună voie. Crescând obştea, cuviosul Paisie ceru hirotonirea câtorva preoţi pe care îi aşeză ca duhovnici şi supraveghetori ai călugărilor. În tot timpul iernii şi până în săptămâna Patimilor, îi aduna seara pe călugări în sala de mese, unde făcea o lectură din scrierile Părinţilor, urmată de discuţii despre învăţăturile lor şi de îndrumări duhovniceşti. Lectura se făcea o zi în limba română, o zi în rusă.
Prin osteneala cuviosului Paisie şi a ucenicilor săi, în această perioadă luă naştere prima „Filocalie” într-o limbă vorbită, având 626 de pagini în care se aflau scrierile Sfinţilor Simeon Noul Teolog, Evagrie, Avva Dorotei, Grigorie Sinaintul, Nil Sorski (opera integrală), Nichifor (Pustnicul), Nil Sinaitul, Vasile de la Poiana Mărului şi alţii.
Din pricina includerii Bucovinei în Imperiul austriac, cuviosul Paisie împreună cu obştea sa se aşezară la invitaţia egumenului de la Secu, în această mănăstire. Cerând ajutor material domnitorului Constantin Moruzi pentru construirea unor noi chilii, cuviosul Paisie primeşte binecuvântarea de a se muta în mănăstirea Neamţului, pe atunci cea mai mare din ţară: „Noi această mănăstire v-o oferim Prea Cuviosiei Voastre nu numai pentru întărirea comunităţii voastre, ci şi pentru ca ordinea din obştea voastră să servească ca pildă pentru celelalte mănăstiri”. Din acel moment, cuviosul avu în grija sa ambele mănăstiri.
Petrecerea în mănăstirea Neamţ fu ultima şi cea mai importantă perioadă a cuviosului părinte. Ea străluci printr-o mare sârguinţă a două echipe de traducători, copişti şi critici, în frunte cu sfântul părinte, care lucrau fără nicio clipă de răgaz la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi română.

Sursa imaginii

Pentru a-şi întări echipa de traducători, îi trimise pe doi dintre ucenicii săi, Gherontie (român) şi Dorotei (rus) la Academia greacă din Bucureşti pentru a studia această limbă.
El însuşi îşi dedică din ce în ce mai mult timp traducerilor. Îşi petrecea dimineţile cu călugării, dându-i fiecăruia sfatul de care avea nevoie, în timp ce în restul zilei şi o bună parte din noapte se ocupa cu munca traducerii.
Cuviosul părinte se ocupa personal aproape în exclusivitate de traducerile slavone. În afara cărţii lui Nil Sorski, n-a tradus decât puţine cărţi în româneşte. Această muncă uriaşă a cuviosului părinte a fost încununată cu publicarea la Sankt Petersburg, în 1793, a Filocaliei slavone, „Dobrotoliubie”.
Printre scrierile traduse în română la mănăstirea Neamţ se află „Omiliile” Cuviosului Macarie Egipteanul, scrierile Sfântului Efrem Sirul, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul şi „Cuvintele ascetice” ale Cuviosului Isaac Sirul.
Cuviosul Paisie organiză la mănăstirea Neamţ o şcoală de cântare armonică (cor pe mai multe voci) şi se numără printre primii care au realizat transcripţia neumelor în sistem liniar. Tot el a introdus, pentru prima oară, „Crezul” cântat de către toţi credincioşii.
Grecul Constantin Caragea, după întâlnirea cu sfântul părinte Paisie, îl descrise astfel:
„Pentru prima dată în viaţa mea am văzut întruparea sfinţeniei şi nu o sfinţenie disimulată. Am fost impresionat e chipul lui luminos şi palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă şi lungă, strălucitoare ca argintul, de curăţenia hainelor sale şi a chiliei lui. Vorba lui era blândă şi sinceră… Avea aerul unui om complet detaşat de cele trupeşti”.
Spre sfârşitul vieţii sale primise darul lacrimilor neîncetate. Făcut şi unele profeţii.
Cu câteva zile înainte de mutarea sa la Domnul, încetă să mai traducă, de atunci numai verificându-le pe cele traduse şi întreptându-le.
Încărcat de osteneli bineplăcute Domnului, la 15 noiembrie 1794, cuviosul părinte Paisie se mută în locaşurile cele de Sus, fiind plâns cu multe lacrimi de obştea sa şi de credincioşii din împrejurimi.

Un articol mai vechi despre Sfantul Paisie gasiti aici

Astăzi începe Postul Crăciunului. Totuşi, pentru mulţi, termenul de post şi ale sale scopuri şi îngrădiri nu sunt întru totul clare. Pentru a pune început bun acestor zile ce ne pregătesc pentru bucuria Naşterii Domnului, vă prezentăm articolul despre post din volumul Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura Andreiana, Sibiu, 2010. Sperând să vă fie de folos, vă dorim un post binecuvântat şi să ne ajute Dumnezeu să ajungem în pace şi bucurie Sfântul Praznic al Naşterii Sale!

Echipa Agnos

Cuvântul post provine din cuvântul slavon postu şi este din punct de vedere religios o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumă viaţa credincioşilor săi pe căile trăirii creştine, ale virtuţii şi cinstirii lui Dumnezeu. Postul, adică abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente (zise „de dulce”), pe timp mai scurt sau mai îndelungat, este o practică existentă în mai toate religiile, din toate timpurile. În afară d postul religios, există şi un post pur igienic, pentru păstrarea sănătăţii, recomandat chiar de medicină ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrana prea îmbelşugată şi de îmbuibare. Hipocrate, celebrul medic al Antichităţii păgâne, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. Filosoful Pitagora propovăduia asceva – un mod de viaţă care se baza pe post şi abstinenţă.
Sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, practicând un post riguros, timp de peste 80 de ani, de altfel ca mulţi alţi pustnici, exemple de longevitoate.
Greco-romanii practicau postul sub ambele forme: religios şi igienic; egipteni şi babilonienii îl practicau pentru a-şi ispăşi păcatele (post de penitenţă). Budiştii şi brahmanii îl ţineau ca o regulă de viaţă. Mahomedanii au postul numit Ramadan sau Ramazan, care recomandă ajunarea, întreaga zi, un anumit timp pe an (cam o lună – luna Ramadanului). În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise: postul Curăţirii sau Ispăşirii (ţinut în ziua a zecea din luna a şaptea), la care, după captivitatea babiloniană, s-au adăugat şi alte zile din alte luni şi cel din ajunul zilei de Purim ş.a. În vremea Mântuitorului, evreii cei mai zeolşi posteau una sau mai multe zile din lună, iar fariseii ţineau două zile pe săptămână (luni şi joi, cf. Luca 18, 12) şi le asociau cu rugăciuni şi fapte de milostenie. Mai erau şi posturi particulare, pe care şi le impuneau în anumite împrejurări. Moiose a postit 40 de zile pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii; Iisus a practicat postul şi a ţinut şi El 40 de zile de post, înainte de a-Şi începe activitatea de învăţător. Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au practicat postul.
În creştinism, s-a accentuat mai ales sensul spiritual al postului, considerând că adevăratul post nu înseamnă numai abţinerea de la mâncare şi băutură, ci trebuie să fie o continuă strădanie de a domina, cu spiritul şi voinţa, instinctele, patimile şi pornirile inferioare ale trupului. Postul adevărat este o cale spre desăvârşirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult înseamnă jertfa de evlavie, căinţă şi supunere către Dumnezeu, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine viaţa omului; postul e un auxiliar al efortului de desăvârşire.
Unul dintre discipolii Sfinţilor Apostoli îndeamnă: „Posteşte dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inima curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nicio faptă rea; crede însă lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu” („Păstorul lui Herma”, Pila V, 1, în SPA 2, p. 271).
Postul „extern” (postul de bucate) se desăvârşeşte prin postul „intern” (postul de păcate); însoţit de rugăciune, duce la comuniunea cu Dumnezeu; „vei trăi în Dumnezeu”, adică în starea supremă de desăvârşire şi fericire.
Primele prescripţii despre post, în Biserica creştină, le aflăm în „Didahii” (Învăţătura celor 12 Apostoli), în care se fixează, peste săptămână, două zile de post (miercurea şi vinerea, în loc de luni şi joi, cum posteau fariseii). Mai târziu, Constituţiile Apostolice fixează şi celelalte posturi din ajunul unor mari sărbători (Crăciunul, Paştile, Boboteaza), la împărtăşiri. La început, Sf. Euharistie se lua seara, aşa că cei ce urmau să se împărtăşească nu mâncau nimic toată ziua (ajunau), scopul postului fiind Împărtăşania, unirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Felul în care trebuia să se ţină posturile a fost reglementat de Sinoadele Ecumenice astfel: Postul integral (ajunare), care constă în abţinerea de la mâncare un timp îndelungat (40 de zile) sau numai o zi: Postul aspru (xirofagia), cu hrană aspră, nimic gătit; Postul comun, obişnuit, cu bucate gătite cu untdelemn, evitându-se produsele de origine animală (carne, lapte, brânză, ouă). Catolicii recomandă în post numai înlăturarea cărnii, restul alimentelor fiind permise.
Postul uşor (dezlegare), când se permite consumarea peştelui şi vinului. Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă de Răsărit sunt arătate în calendarul ortodox, şi anume: Sfântul şi Marele Post, numit şi al Patruzecimii (Păresimilor), este Postul Paştilor, care închipuieşte postul de 40 de zile al Mântuitorului; ţine şase săptămâni şi are dată schimbătoare, ca şi Paştile, de care ţine; este rânduit pentru curăţirea sufletului prin înfrânare, rugăciune, milostenie, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest post nu se mănâncă: lapte, brânză, carne, ci numai legume fierte (fără grăsimi) şi fructe; în zilele de dezlegare e permis untdelemnul şi vinul, adică: sâmbăta, duminica, la 24 februarie (sărbătoarea „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”), la 9 martie (Sf. 40 de Mucenici), la 25 martie (Buna Vestire), când este şi dezlegare la peşte, ca şi în Duminica Floriilor. Cu deosebită evlavie se cuvine a se ţine postul din prima şi ultima săptămână a Postului, când se recomandă ca luni şi marţi în prima săptămână să se mănânce numai o dată pe zi – seara -, pâine şi apă, iar în Săptămâna Patimilor, în afară de joi, când se pot lua 2 mese – se mănâncă la fel, vineri şi sâmbătă fiind post desăvârşit. Bolnavii au voie să mănânce untdelemn şi să bea vin în Postul Mare.
2. Postul Sfinţilor Apostoli sau al Sâmpetrului se ţine în cinstea Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Are dată schimbătoare, fiind în legătură cu data Paştilor şi durata nu e fixă, căci dacă Paştile cad mai târziu, se scurtează durata de la Rusalii până la 29 iunie (ziua Sf. Petru şi Pavel) şi poate fi uneori chiar de numai 2 zile. Se lasă sec în prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinţilor). În zilele de luni, miercuri şi vineri din acest post nu se mănâncă untdelemn, nici vinul nu e permis; dacă într-una din zile e un sfânt cu cruce neagră, se face dezlegare la peşte.
3. Postul Sfintei Maria sau Sântă Măriei se ţine pentru cinstirea Maicii Domnului, la 15 august fiind ziua adormirii ei, când, după tradiţie, trupul i-a fost înălţat la cer. Postul dintre 1 şi 15 august are aceeaşi rânduială ca al Sfinţilor Petru şi Pavel.
4. Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului are date fixe (între 15 noiembrie şi 15 decembrie). Este un post mai uşor decât al Paştilor, deoarece se îngăduie sâmbăta şi duminica dezlegare la peşte, iar marţi şi joi la untdelemn şi vin. În ziua de ajun (24 decembrie) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se mănâncă grâu fiert, îndulcit cu miere.
Postul din timpul anului se ţine miercuri şi vineri în fiecare săptămână, nu numai în post, în afară de săptămânile când se face dezlegare de post (numită „harţi”). Zilele de harţi sunt: Miercurile şi Vinerile din Săptămâna Vameşului şi a Fariseului şi din cea a Brânzei (ultima până la începutul Postului Paştilor, când se mănâncă numai ouă şi lactate, nu şi carne); Săptămâna Luminată (prima după Înviere, până la Duminica Tomei); săptămâna de după Rusalii (până la Duminica Tuturor Sfinţilor) şi cele două săptămâni dintre Crăciun şi Bobotează, afară de ajunul Bobotezei, când se posteşte; zilele de harţi, de dezlegări şi de post sunt însemnate în calendarul Bisericii Ortodoxe.

Cu cât mama îşi ţine mai mult timp copilul legat, cu atât mai târziu va începe să meargă acesta.
Cu cât mama alăptează mai mult copilul, cu atât mai târziu se va învăţa copilul cu mâncarea obişnuită.
Tot aşa şi omul, cu cât îl strânge pământul mai mult timp în îmbrăţişarea sa, cu atât mai târziu se va îndrepta pe calea ce duce la cer. Şi cu cât pământul îl hrăneşte mai multă vreme cu lucrurile lui dulci, cu atât mai târziu se va acomoda hranei duhovniceşti.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău