Aduceri aminte despre Mitropolitul Antonie Plămădeală

Fragmente 1 Comentariu

Fragmente din volumul Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, “Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. Partea I. Dosarele nu ştiu tot. Perioada 1948-1856”, Editura Andreiana, Sibiu, 2011.

 

Omagiu miliţianului “OM”

Titlul acestui capitol ar putea şoca, atunci când vobesc despre biografia unui om care a fost hăituit de Miliţie şi Securitate timp de peste douăzeci de ani.
Autorul consideră totuşi că are datoria morală de a prezenta şi a comenta faptele aşa cum s-au petrecut, deoarece ele pot arăta că omul poate rămâne “Om” chiar în situaţii de răscruce.
Era în iarna anului 1950, la începutul lunii ianuarie, o vreme cu viscol şi ger cumplit. Într-o căsuţă, la marginea Bucureştiului, în comuna Militari, locuia cântăreţul bisericesc Vasile Plămădeală, refugiat basarabean, cu soţia, Elisabeta, şi cinci copii: Gheorghe (18 ani), Valeriu (16 ani), Mihai (14 ani), Alexei (11 ani) şi Nicolae (6 ani). Al şaselea frate, Leonida (23 ani), era călugăr la Mănăstirea Prislop din Ardeal, cu numele Antonie.
În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1950, a bătut la poartă miliţianul sectorist Alexandru Prescorniţoiu. Tata era la biserică, fiind de serviciu. Miliţianul a intrat în casă, poftit de mama. Fiind în vacanţă, noi fraţii eram toţi acasă, în singura încăpere încălzită oarecum, pentru că acolo era plita la care mama făcea mâncarea.
Cum a intrat în casă, miliţianul ne-a măsurat cu privirea pe toţi fraţii şi s-a oprit la Gheorghe, cel mai mare dintre noi, apoi s-a adresat mamei:
– Doamnă, îl caut pe Leonida Plămădeală. Îndreptându-li de-ndată privirea spre Gheorghe, l-a întrebat:
– Dumneata eşti?
– Nu, eu sunt Gheorghe!
– Norocul dumitale!
– Dar Leonida, unde este?
– Fratele nostru mai mare, Leonida, este călugăr la Mănăstirea Prislop de pe lângă Hunedoara.

 

rugul-aprins.jpg

Miliţianul a aruncat apoi o privire prin toată casă, inclusiv în cele două camere neîncălzite, după care s-a adresat mamei:
– Aş vrea să stau de vorbă cu soţul dumitale, dacă se poate. Trimite un băiat să-l cheme de la biserică.
Cred că a fost profund impresionat de cumplita sărăcie în care trăiam.
Casa noastră era gard în gard cu biserica, aşa că nu era greu. Nu mai reţin dacă s-a dus Valeriu sau Gheorghe, dar în câteva minute a venit tata.
Miliţianul s-a prezentat oficial, deşi se cunoşteau, şi i-a zis tatei că vrea să vorbească ceva numai cu el. Tata l-a invitat în camera de la drum. Discuţia a durat numai câteva minute, miliţianul a plecat, iar tata, care-l condusese până la portiţă, a intrat în casă împleticindu-se, de parcă fusese lovit de cineva. Primise într-adevăr o lovitură groaznică, dar nu fizică, ci una mult mai dureroasă…
După ce s-a mai liniştit, ne-a spus ce a vorbit cu miliţianul, adică ce i-a spus acesta.
– Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?
– Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii.
– Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe trebui din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul ăsta, dumneata cu familia faceţi ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!
Tata a sesizat imediat că „OMUL” miliţian i-a dat un răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida, dar cum
Seara am făcut un fel de „sfat în familie”. Gheorghe, care era cel mai mare, s-a oferit imediat să plece la Mănăstirea Prislop, pentru a-l anunţa pe Leonida că are un mandat de arestare şi în cel mai scurt timp va fi căutat acolo de miliţie.
Tata nu se putea duce, era periculos, miliţia ar fi aflat oricum şi, mai mult ca sigur, ar fi fost şi el arestat, ceea ce ar fi însemnat distrugerea întregii familii, el fiind cel care, cu puţinul pe care îl câştiga, ne asigura traiul.
Evident că eram de faţă toţi fraţii, inclusiv Nicuşor care avea şase ani. La început ne-am ferit de el, dar foarte repede ne-am dat seama că el ştie tot, dar ştie şi să tacă!
Mama a spus că ar fi bine să plece Gheorghe şi Valeriu, fraţii mai mari, pentru a se putea ajuta unul pe altul la nevoie.
A intervenit însă argumentul hotărâtor: în casă nu aveam aproape niciun ban, iar pentru acest drum, trebuiau mulţi.
S-a hotărât astfel, spre marea dezamăgire a lui Valeriu (care avea o fire aventuroasă), ca Gheorghe să plece singur.
A doua zi, 12 ianuarie 1950, când Nicuşor împlinea şase ani, în loc să fie sărbătorit cumva, cu toată sărăcia, părinţii au umblat pe la toţi vecinii şi prietenii pentru a împrumuta banii de drum pentru Gheorghe. Cel mai mult ne-a ajutat poştaşul Ivaneş, basarabean refugiat ca şi noi, care avea doi băieţi cam de vârsta noastră şi foarte buni prieteni cu noi, fraţii.
Odată bruma de bani adunată, Gheorghe s-a pregătit de plecare. Din nenorocire, era o vreme aşa de rea, încât n-ai fi dat nici un câine afară.
Era o iarnă foarte grea, cu ninsori şi viscole în toată ţara, asemănătoare cu iarna acestui an, 2010, poate mult mai grea, când scriu aceste rânduri.
Mama l-a îmbrăcat pe Gheorghe cu tot ce avea mai gros, dar a găsit, pe măsură, numai două flanele rupte în coate, o haină şi un fular. De palton sau aşa ceva, nici vorbă. Noi nu avea încă noţiunea de palton. Eram prea săraci pentru asta.
Nu ştiu cum, nu ştiu exact cu ce, dar în seara zilei de 12 ianuarie 1950, Gheorghe a plecat la Prislop.
Cum s-o fi descurcat un băiat de la ţară (chiar dacă era licean în ultima clasă), aproape fără bani şi în locuri necunoscute, nu-mi dau seama. Ştiu numai că, în ziua de 16 sau 17 ianuarie, a ajuns la Prislop, spre marea surpriză şi mai ales „derută” a fratelui nostru Leonida. Gheorghe răcise atât de tare, încât a trebuit să zacă două sau trei zile, până când s-a mai întremat cât de cât, astfel că abia la 20 ianuarie au putut pleca amândoi, lăsând vorbă că Antonie (Leonida) a plecat la Bucureşti, pentru a se înscrie la doctorat.

 

ips_dr__acad__antonie_plamadeala.jpg

De fapt, au plecat amândoi spre Bucureşti, schimbând trenurile şi dormind prin gări, astfel încât să-şi piardă urma. Ştiau că oricând putea să sosească miliţia din comuna Silvaşu Inferior (comună de care aparţinea mănăstirea Prislop) cu mandatul de arestare.
Datorită însă îngăduinţei miliţianului „Om”, „cu credinţă în Dumnezeu”, acest mandat a sosit la Miliţia din Silvaşu abia la data de 4 februarie 1950 (conform documentelor din dosarul penal consultat în Arhiva CNSAS).
Răgazul acordat din proprie iniţiativă de către plutonierul major Alexandru Prescorniţoiu (fie-i numele pomenit) a fost suficient pentru ca Leonida şi Gheorghe să ajungă la Bucureşti, unde s-au despărţit. (…)

2. Gheorghe, martirul familiei!

La sosirea în Bucureşti, fraţii Leonida şi Gheorghe s-au despărţit. Leonida s-a îndreptat spre nişte prieteni siguri, familia profesorului Dădârlat, pentru un adăpost temporar, iar Gheorghe a venit acasă. Era însă foarte bolnav, trecuse prin geruri cumplite şi ajunsese la Mănăstirea Prislop aproape îngheţat. Era elev în ultimul an de studii la Liceul Teoretic nr. 11 din Militari (actualul liceu „Tudor Vladimirescu”).
A fost trimis pentru consultaţii şi tratament la mai multe policlinici de specialitate şi chiar spitale, dar situaţia lui era gravă. Diagnosticul iniţial, pneumonie dublă în stadiu foarte avansat, era mai mult decât alarmant. După scurtă vreme, prin mai 1950, s-a constatat că, de fapt, pneumonia a degenerat în T.B.C. agravat.
A fost trimis la diverse spitale, dar cu lipsa de medicamente din acea perioadă, nu s-a produs nicio ameliorare.
La Stejăriş, Braşov, exista un sanatoriu T.B.C. specializat, care părea mai bine dotat cu medicamente şi personal medical de specialitate.
Conducerea liceului, prin strădania directorului de atunci, Euftimiu Ciobanu, a obţinut o repartizare pentru acel sanatoriu. Medicamentele de bază lipseau însă şi acolo. Penicilina, medicamentul minune al acelor vremuri, abia apăruse, iar cine îşi putea procura câteva fiole se putea considera norocos, mai ales că pentru aceasta trebuiau bani mulţi şi ceva relaţii în străinătate. Noi nu aveam nici una, nici alta.
La Stejăriş, a fost tratat cu puţinele medicamente care se găseau, dar tratamentul de bază era „pneumotoraxul” (o metodă prin care se extrăgea lichidul inter-pleural). Nu a rezistat, iar la 31 octombrie 1951 a murit în patul său din pavilionul nr. 3, Stejăriş.
Antonie nu a ştiut niciodată că Gheorghe s-a îmbolnăvit de T.B.C. ca urmare a răcelii puternice din drumul său spre Mănăstirea Prislop, in iarna anului 1950, pentru a-l avertiza că este urmărit. Varianta susţinută, la iniţiativa lui Gheorghe, cu acordul părinţilor şi al fraţilor, a fost aceea că, după defilarea de 1 Mai 1950, împreună cu alţi colegi, a făcut baie în lacul Floreasca şi a răcit puternic cu toate urmările. Con semnul a fost păstrat cu străşnicie în familie, pentru a-l feri pe fratele nostru Leonida (Antonie) de un sentiment de vinovăţie; el suferise destul în închisorile comuniste. Cât a trăit, el nu a ştiut cauza reală a îmbolnăvirii şi a morţii fratelui nostru Gheorghe…

Video: Mitropolitul Antonie Plamadeala despre miscarea “Rugul Aprins”

Video Fara comentarii

Mitropolitul Antonie Plămădeală (1926-2005) vorbeşte despre mişcarea Rugului aprins…

85 de ani de la nasterea Mitropolitului Antonie Plamadeala

Anunturi, Articole 2 Comentarii

Fără Dumnezeu, am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide.

Antonie Plămădeală

 Leonida Plămădeală s-a născut la 17 noiembrie 1926 într-o familie de ţărani din Stolniceşti, jud. Lăpuşna (Basarabia). A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Chişinău, apoi Bucureşti şi cursurile Facultăţilor de Teologie din Bucureşti şi ale Institutului Teologic Universitar din Cluj. A fost tuns în monahism în anul 1948, primind numele de Antonie, la Mănăstirea Prislop, apoi hirotonit ierodiacon în 1949. Transferat la Mănăstirea Slatina, a fost hirotonit ieromonah în anul 1953.

clip_image001-231x300.jpg

 În anul 1949, a fost condamnat (în lipsă) la 7 ani închisoare, pentru activitate anticomunistă; arestat şi rejudecat în anul 1954, a fost condamnat la 4 ani închisoare, fiind însă graţiat în 1956. Atunci, se înscrie la doctorat la Institutul Teologic Universitar din Cluj, pe care, însă, din motive politice, a fost constrâns să îl întrerupă. Exclus din rândurile clerului şi din cinul monahal (pe motive politice) între anii 1959-1968, supravieţuieşte angajându-se ca muncitor pe la mai multe întreprinderi.

Este reprimit în cler în anul 1968 şi numit secretar-şef la Institutul Teologic din Bucureşti. Îşi reia studiile doctorale, însă peste hotare, la Heythrop College (Oxfordshire), apoi la Londra, cu teza „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană”, susţinută în anul 1972.

 

99407_ips-antonie-plamadeala.jpg

Pe 27 decembrie 1970, a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul “Ploieşteanul”. Numit responsabil cu relaţiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului pe 9 decembrie 1979. Pe 10 ianuarie 1982, a fost ales arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, funcţii pe care le-a deţinut până la moarte. După căderea comunismului, este numit membru de onoare al Academiei Române.

Activitatea pastorală şi misionară

S-a îngrijit de reconstrucţia şi / sau restaurarea mai multor biserici, mănăstiri şi a clădirilor anexe. Cea mai mare ctitorie a sa a fost la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a început construcţia incintei mănăstirii şi a clădirilor anexe încă din anii ’80, mănăstirii adăugându-i-se o bibliotecă şi o expoziţie de obiecte bisericeşti, carte veche şi icoane pe sticlă (obiectele fiind donaţia Mitropolitului Antonie). Ca responsabil cu relaţiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a luat parte la vizitele făcute altor Biserici creştine, a participat ca delegat şi uneori ca membru în organismele de conducere al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la întrunirile Conferinţei Bisericilor Europene şi la sesiunile Comisiei de dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.

Activitatea academică şi scrierile

Pe lângă responsabilităţile sale bisericeşti, IPS Antonie şi-a continuat şi cariera academică, publicând mai multe volume de studii şi articole pe teme de teologie biblică, spiritualitate, istorie bisericească, relaţii ecumenice etc., predici, dar şi articole de presă şi interviuri, precum şi literatură şi memorialistică.

 Literatură

 Astfel, în anul 1970 publică la Bucureşti romanul Trei ceasuri în iad, un roman foarte critic la adresa regimului comunist din România din vremea „obsedantului deceniu” (anii ’50). Cartea a cunoscut un rapid succes de public şi de critică, însă a fost rapid retrasă din librării de către autorităţile comuniste. Cartea a cunoscut mai multe reeditări după căderea comunismului (Bucureşti, 1993; Media Concept, Sibiu, 2004).

Teologie

Dintre scrierile sale teologice, unul dintre cele mai cunoscute volume ale Mitropolitului Antonie este volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, cu o prefaţă a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae şi un cuvânt înainte al autorului. A cunoscut mai multe reeditări după 1989 (ed. Axios, 1995; ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005). Lucrarea tratează teme de spiritualitate comune Răsăritului şi Apusului creştin, şi îndeosebi spiritualitatea monastică.

* Cuvinte duhovniceşti, Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 2000 se înscrie în aceeaşi direcţie de reflecţie ca şi volumul mai sus amintit.
* Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1999, – o colecţie de predici la duminicile de peste an.

Memorialistică şi publicistică

* Rugul Aprins , Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 2002, o carte de interviuri şi mărturii despre mişcarea „Rugul Aprins” din Bucureştii anilor ’50 şi participarea IPS Antonie la activităţile acesteia.
* Biserica în mers (vol. I 1958-1995 + vol. II 1995-1998), Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 1999 – o antologie de interviuri (mai ales din perioada postcomunistă)
* Gânduri de frumuseţi albe, 5 volume, Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 2004, reia o serie de articole ale IPS Antonie publicate în revista Telegraful român din Sibiu.

În anul 2011, Editura Andreiana a Mitropoliei Ardealului publică două volume inedite legate de Mitropolitul Antonie. Primul dintre ele, “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine” cuprinde o serie de convorbiri ale Mitropolitui cu părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

 Cel de-al doilea volum, Mitropolitul Antonie Plămădeal. Detalii Biografie. Partea I. “Dosarele nu ştiu tot”. Perioada 1948-1956 valorifică o aplecare mai mult asupra datelor din perioada 1950-1960, adică de la aflarea de către familie a faptului că Leonida era condamnat la şapte ani temniţă grea până la ieşirea sa din închisoarea Jilava, la 3 aprilie 1956, fiind scris de către Mihai Plămădeală care, în Cuvântul înainte, spune că toate cele povestite vor păstra veridicitatea, fără a avea pretenţia unei rigurozităţi ştiinţifice. În fond, sunt nişte amintiri, iar amintirile nu trebuiesc probate prin documente oficiale.

ABC-ul credintei

ABC-ul credintei Fara comentarii

Pentru ca limbajul bisericesc presupune si o serie de termeni specifici, care nu sunt intotdeauna la indemana oamenilor, si pentru ca dictionarele, uneori, “ia-le de unde nu-s”, ne-am propus sa initiem o rubrica in cadrul blogului nostru, in care sa explicam anumiti termeni bisericesti, folosindu-ne in principal de Dictionarul de cunostinte religioase al parintelui profesor Ene Braniste, aparut la Editura Andreiana, 2010.

Aşadar, astăzi începem cu primii 5 termeni ai dicţionarului:

ABATE (lat. abbas, -atis, fr. Vabbe) – se numeşte superiorul unei mănăstiri catolice (similar cu stareţul sau egumentul unei mănăstiri ortodoxe); e numit şi prior.

ABAŢIE, ABAŢII (ital. abazzia) – mănăstirea condusă de un abate sau o abatesă; stăreţie.

ABEL – în Biblie (Facere, cap. 4), fratele lui Cain, fii ai primilor oameni, Adam şi Eva, au avut un destin dramatic: Abel este ucis de Cain, fratele său, deoarece, aducând jertfă lui Dumnezeu din prodsele muncii lor, lui Cain i s-a părut că Dumnezeu a primit cu mai mare plăcere jertfa lui Abel. Pentru păcatul fratricid, Cain este blestemat să fie fugar pe pământ şi să nu-şi mai găsească liniştea. În iconografia ortodoxă, acest episod este ilustrat în pictura pronaosului bisericii (ex. la Bucov, Voroneţ, Humos) sau în pictura exterioară (pe pereţii din afară ai zidurilor bisericii)

cain-si-abel1.jpg

Sursa imaginii

ABJUR (a abjura, lat. abjuro, -are) – a renega, a renunţa în mod public, uneori sub jurământ, la o credinţă; abjurare, renegare a unor convingeri.

ABLUŢIUNE (lat. ablutio, -onis = spălare) – purificare religioasă (ex. spălarea mâinilor – act religios, ritual, pe care clerul ortodox îl săvârşeşte înainte de a începe Sf. Liturghie)

Noi ce-I oferim Celui ce ni Se ofera?

Articole, Cartile noastre Fara comentarii

Cuvânt post-faţă la volumul “O bârfă nespovedită” de Pr. Bogdan Taifas, Editura Agnos 2011

Tinereţea, îndrăzneala pertinentă, curajul Cuvântului, înmănuncheate de un fir nevăzut de spontaneitate şi îmbrăţişate de iubirea gândului frumos, pot fi remarcate ca fiind tot atâtea calităţi ale autorului, cât şi atuuri ale exprimării imediate, impulsive şi necesare limpezirii apelor tulburi ce ne înconjoară, mai ales astăzi… Pornind de la rigiditatea şi împietrirea bârfei într-o eră incipientă – dar cât de actuală -, traversând cu Moise prin marea făcută zid şi dar şi mormânt celor ce nu cunoşteau valoarea cuvântului dat şi, cu atât mai puţin, a Cuvântului Întrupat, ajungem la înţelegerea celor văzute, dar ascunse, rostite, dar nespuse şi, mai ales, strigate, dar neauzite, precum celor din pustie…, în gura mare, în patru zări, de cei aleşi – dintre noi – profeţi, pescari de oameni şi, de ce nu, mărturisitori ai Evangheliei lui Hristos-Domnul. Autorul ne plasează la intersecţia cerului şi a pământului, în simplitatea a două drepte firesc aşezate, care ne conduc spre crucea lui Hristos, asumată prin botez spre responsabilitatea Cinei Euharistice şi, de ce nu, spre împăcare în iubire adevărată – evitând sărutul lui Iuda -, ca dăruire a darului primit spre binecuvântare veşnică! Astfel ne-a surprins încă o dată tânărul preot eseist Bogdan Constantin Taifas, cu un gând frumos, trei degete, două drepte existenţiale întru aplecare adâncă şi smerită, fără derapaje ale demnităţii, făcându-ni-L pe Hristos Iisus Domnul oaspete de seamă al casei sufletului nostru. Şi cum îi stă bine fiecărui dăruitor de suflet, precum este preotul Bogdan Constantin Taifas, care şi-l aşterne pe hârtie, suspendată în aer pare să rămână o întrebare: noi ce-I oferim Celui ce ni Se oferă, după ieşirea din era de piatră a bârfei milenare?

Pr. Prot. Doru Grigore Gâdea

copy-of-o-barfa-nespovedita.jpg

 

Povestea zilei, 17-11-2011 – “Cand vom fi fericiti?”

Povestea zilei Fara comentarii

Cu fericire va răsplăti Dumnezeu pe credincioşii Săi şi anume cu o fericire a Sa.
Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata Sa, dar nici nu o va grăbi.
Oare agricultorul aşteaptă să primească rodul grâului îndată ce-l seamănă? Sau cel care ia parte la o întrecere de alergări, aşteaptă oare să fie declarat învingător în timpul alergării? Şi navigatorul de pe mare aşteaptă oare să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului oare-şi plăteşte zilierii în timpul lucrului?
Eşti trimis în această viaţă nu să intri în stăpânirea fericirii, ci numai să te faci vrednic de ea.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău