Fragmente din volumul Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, “Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. Partea I. Dosarele nu ştiu tot. Perioada 1948-1856″, Editura Andreiana, Sibiu, 2011.

Omagiu miliţianului “OM”

Titlul acestui capitol ar putea şoca, atunci când vobesc despre biografia unui om care a fost hăituit de Miliţie şi Securitate timp de peste douăzeci de ani.
Autorul consideră totuşi că are datoria morală de a prezenta şi a comenta faptele aşa cum s-au petrecut, deoarece ele pot arăta că omul poate rămâne “Om” chiar în situaţii de răscruce.
Era în iarna anului 1950, la începutul lunii ianuarie, o vreme cu viscol şi ger cumplit. Într-o căsuţă, la marginea Bucureştiului, în comuna Militari, locuia cântăreţul bisericesc Vasile Plămădeală, refugiat basarabean, cu soţia, Elisabeta, şi cinci copii: Gheorghe (18 ani), Valeriu (16 ani), Mihai (14 ani), Alexei (11 ani) şi Nicolae (6 ani). Al şaselea frate, Leonida (23 ani), era călugăr la Mănăstirea Prislop din Ardeal, cu numele Antonie.
În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1950, a bătut la poartă miliţianul sectorist Alexandru Prescorniţoiu. Tata era la biserică, fiind de serviciu. Miliţianul a intrat în casă, poftit de mama. Fiind în vacanţă, noi fraţii eram toţi acasă, în singura încăpere încălzită oarecum, pentru că acolo era plita la care mama făcea mâncarea.
Cum a intrat în casă, miliţianul ne-a măsurat cu privirea pe toţi fraţii şi s-a oprit la Gheorghe, cel mai mare dintre noi, apoi s-a adresat mamei:
- Doamnă, îl caut pe Leonida Plămădeală. Îndreptându-li de-ndată privirea spre Gheorghe, l-a întrebat:
- Dumneata eşti?
- Nu, eu sunt Gheorghe!
- Norocul dumitale!
- Dar Leonida, unde este?
- Fratele nostru mai mare, Leonida, este călugăr la Mănăstirea Prislop de pe lângă Hunedoara.

Miliţianul a aruncat apoi o privire prin toată casă, inclusiv în cele două camere neîncălzite, după care s-a adresat mamei:
- Aş vrea să stau de vorbă cu soţul dumitale, dacă se poate. Trimite un băiat să-l cheme de la biserică.
Cred că a fost profund impresionat de cumplita sărăcie în care trăiam.
Casa noastră era gard în gard cu biserica, aşa că nu era greu. Nu mai reţin dacă s-a dus Valeriu sau Gheorghe, dar în câteva minute a venit tata.
Miliţianul s-a prezentat oficial, deşi se cunoşteau, şi i-a zis tatei că vrea să vorbească ceva numai cu el. Tata l-a invitat în camera de la drum. Discuţia a durat numai câteva minute, miliţianul a plecat, iar tata, care-l condusese până la portiţă, a intrat în casă împleticindu-se, de parcă fusese lovit de cineva. Primise într-adevăr o lovitură groaznică, dar nu fizică, ci una mult mai dureroasă…
După ce s-a mai liniştit, ne-a spus ce a vorbit cu miliţianul, adică ce i-a spus acesta.
- Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?
- Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii.
- Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe trebui din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul ăsta, dumneata cu familia faceţi ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!
Tata a sesizat imediat că „OMUL” miliţian i-a dat un răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida, dar cum
Seara am făcut un fel de „sfat în familie”. Gheorghe, care era cel mai mare, s-a oferit imediat să plece la Mănăstirea Prislop, pentru a-l anunţa pe Leonida că are un mandat de arestare şi în cel mai scurt timp va fi căutat acolo de miliţie.
Tata nu se putea duce, era periculos, miliţia ar fi aflat oricum şi, mai mult ca sigur, ar fi fost şi el arestat, ceea ce ar fi însemnat distrugerea întregii familii, el fiind cel care, cu puţinul pe care îl câştiga, ne asigura traiul.
Evident că eram de faţă toţi fraţii, inclusiv Nicuşor care avea şase ani. La început ne-am ferit de el, dar foarte repede ne-am dat seama că el ştie tot, dar ştie şi să tacă!
Mama a spus că ar fi bine să plece Gheorghe şi Valeriu, fraţii mai mari, pentru a se putea ajuta unul pe altul la nevoie.
A intervenit însă argumentul hotărâtor: în casă nu aveam aproape niciun ban, iar pentru acest drum, trebuiau mulţi.
S-a hotărât astfel, spre marea dezamăgire a lui Valeriu (care avea o fire aventuroasă), ca Gheorghe să plece singur.
A doua zi, 12 ianuarie 1950, când Nicuşor împlinea şase ani, în loc să fie sărbătorit cumva, cu toată sărăcia, părinţii au umblat pe la toţi vecinii şi prietenii pentru a împrumuta banii de drum pentru Gheorghe. Cel mai mult ne-a ajutat poştaşul Ivaneş, basarabean refugiat ca şi noi, care avea doi băieţi cam de vârsta noastră şi foarte buni prieteni cu noi, fraţii.
Odată bruma de bani adunată, Gheorghe s-a pregătit de plecare. Din nenorocire, era o vreme aşa de rea, încât n-ai fi dat nici un câine afară.
Era o iarnă foarte grea, cu ninsori şi viscole în toată ţara, asemănătoare cu iarna acestui an, 2010, poate mult mai grea, când scriu aceste rânduri.
Mama l-a îmbrăcat pe Gheorghe cu tot ce avea mai gros, dar a găsit, pe măsură, numai două flanele rupte în coate, o haină şi un fular. De palton sau aşa ceva, nici vorbă. Noi nu avea încă noţiunea de palton. Eram prea săraci pentru asta.
Nu ştiu cum, nu ştiu exact cu ce, dar în seara zilei de 12 ianuarie 1950, Gheorghe a plecat la Prislop.
Cum s-o fi descurcat un băiat de la ţară (chiar dacă era licean în ultima clasă), aproape fără bani şi în locuri necunoscute, nu-mi dau seama. Ştiu numai că, în ziua de 16 sau 17 ianuarie, a ajuns la Prislop, spre marea surpriză şi mai ales „derută” a fratelui nostru Leonida. Gheorghe răcise atât de tare, încât a trebuit să zacă două sau trei zile, până când s-a mai întremat cât de cât, astfel că abia la 20 ianuarie au putut pleca amândoi, lăsând vorbă că Antonie (Leonida) a plecat la Bucureşti, pentru a se înscrie la doctorat.

De fapt, au plecat amândoi spre Bucureşti, schimbând trenurile şi dormind prin gări, astfel încât să-şi piardă urma. Ştiau că oricând putea să sosească miliţia din comuna Silvaşu Inferior (comună de care aparţinea mănăstirea Prislop) cu mandatul de arestare.
Datorită însă îngăduinţei miliţianului „Om”, „cu credinţă în Dumnezeu”, acest mandat a sosit la Miliţia din Silvaşu abia la data de 4 februarie 1950 (conform documentelor din dosarul penal consultat în Arhiva CNSAS).
Răgazul acordat din proprie iniţiativă de către plutonierul major Alexandru Prescorniţoiu (fie-i numele pomenit) a fost suficient pentru ca Leonida şi Gheorghe să ajungă la Bucureşti, unde s-au despărţit. (…)

2. Gheorghe, martirul familiei!

La sosirea în Bucureşti, fraţii Leonida şi Gheorghe s-au despărţit. Leonida s-a îndreptat spre nişte prieteni siguri, familia profesorului Dădârlat, pentru un adăpost temporar, iar Gheorghe a venit acasă. Era însă foarte bolnav, trecuse prin geruri cumplite şi ajunsese la Mănăstirea Prislop aproape îngheţat. Era elev în ultimul an de studii la Liceul Teoretic nr. 11 din Militari (actualul liceu „Tudor Vladimirescu”).
A fost trimis pentru consultaţii şi tratament la mai multe policlinici de specialitate şi chiar spitale, dar situaţia lui era gravă. Diagnosticul iniţial, pneumonie dublă în stadiu foarte avansat, era mai mult decât alarmant. După scurtă vreme, prin mai 1950, s-a constatat că, de fapt, pneumonia a degenerat în T.B.C. agravat.
A fost trimis la diverse spitale, dar cu lipsa de medicamente din acea perioadă, nu s-a produs nicio ameliorare.
La Stejăriş, Braşov, exista un sanatoriu T.B.C. specializat, care părea mai bine dotat cu medicamente şi personal medical de specialitate.
Conducerea liceului, prin strădania directorului de atunci, Euftimiu Ciobanu, a obţinut o repartizare pentru acel sanatoriu. Medicamentele de bază lipseau însă şi acolo. Penicilina, medicamentul minune al acelor vremuri, abia apăruse, iar cine îşi putea procura câteva fiole se putea considera norocos, mai ales că pentru aceasta trebuiau bani mulţi şi ceva relaţii în străinătate. Noi nu aveam nici una, nici alta.
La Stejăriş, a fost tratat cu puţinele medicamente care se găseau, dar tratamentul de bază era „pneumotoraxul” (o metodă prin care se extrăgea lichidul inter-pleural). Nu a rezistat, iar la 31 octombrie 1951 a murit în patul său din pavilionul nr. 3, Stejăriş.
Antonie nu a ştiut niciodată că Gheorghe s-a îmbolnăvit de T.B.C. ca urmare a răcelii puternice din drumul său spre Mănăstirea Prislop, in iarna anului 1950, pentru a-l avertiza că este urmărit. Varianta susţinută, la iniţiativa lui Gheorghe, cu acordul părinţilor şi al fraţilor, a fost aceea că, după defilarea de 1 Mai 1950, împreună cu alţi colegi, a făcut baie în lacul Floreasca şi a răcit puternic cu toate urmările. Con semnul a fost păstrat cu străşnicie în familie, pentru a-l feri pe fratele nostru Leonida (Antonie) de un sentiment de vinovăţie; el suferise destul în închisorile comuniste. Cât a trăit, el nu a ştiut cauza reală a îmbolnăvirii şi a morţii fratelui nostru Gheorghe…