Criza si crizati

Articole, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

Sunt foarte mulţi care mărturisesc că astfel de zile nu au mai fost peste România. Ca şi cum ar fi trăit în altă ţară ori pe un continent privat, dincolo de drama conaţionalilor noştri. Ca şi cum n-am fi avut până acum lângă noi săraci şi bolnavi şi bătrâni şi umiliţi sociali şi şomeri şi copii abuzaţi şi răniţi în războaiele din familii ori dintre familii, tineri demotivaţi ori alcoolizaţi, maturi dezmoşteniţi de copiii lor, ori bătrâni internaţi în sisteme destrămate şi ucigătoare de suflet…

criza-financiara.jpg

Ceea ce lipseşte României acum ţine de deplasarea de pe real pe ifos şi îngâmfare în căutarea soluţiilor. Laşii care fac teologie ca politica, pe bloguri, nesemnaţii, ascunşi după citate trunchiate, rugătorii după „duh” fără niciun fel de discernere a duhurilor, miluitorii de fast şi săracii de lux, îngheţaţii la inimă care hibernează în spatele dramelor propriilor lor familii, simpliştii care se ascund în spatele incapacităţii de a se şcoli pentru a blama pe cei care muncesc serios – în România nu e o ruşine să ai diplome, ci e lipsit de Dumnezeu să munceşti pentru ele, modele pro/contra, liderii de grupuscule obstinaţi în amănunte disperate, tot soiul de astfel de crizaţi, care au potopit Biserica, sunt şi ei rod al stării de criză prelungă prin care trece România. Ei şi alţii, mulţi, descoperă rana mai adâncă în care ne zbatem azi. Oboseala de a mai fi oameni, de a uita modul în care Dumnezeu pentru fiecare dintre noi îngăduie o lucrare şi un mod de a lucra, de a înţelege că Biserica este una, dar noi suntem diferiţi prin stare şi lucrare, că pe unii El ne trimite să vestim pe margine de drumuri, la răspântii unde pândesc lupii, iar pe alţii în saloanele de poezie ale lumii. Că Dumnezeu lucrează din realităţi, nu din zvonuri, că Dumnezeu nu trage cu urechea pe la uşi. Că El nu este în criză pentru că nu marşează cu crizaţii pe scenarii ale frustrării, ci lucrează, din plin, cu virtutea – insignifiantă pentru cei mai mulţi -, pe care abia dacă o mai simţim noi înşine lucrând în noi.

De aceea cred că România este în criză de Dumnezeu. Pentru că fiecare ne facem un cuvânt de laudă din terfelirea aproapelui, din umplerea lui cu năduf de greutate sufletească, că fiecare ne pricepem perfect la ce au alţii de lucrat şi nu facem niciun efort pentru a îmbunătăţi propria noastră lucrare, că alegem noi pe cine şi pe cine să mântuiască Hristos, cui şi cui să acorde un har sau altul, în vreme ce suntem neatenţi la propriul nostru har. Cum ne mai lăudăm noi cu creştinismul nostru când, în realitate, e vai şi amar de mediocritatea în care am înţepenit! Cum ne mai ascundem după umbre de înaintaşi, pentru că de fapt ne e frică să recunoaştem cum am ratat proiectul pastoral pentru tinerii zilelor noastre! Cum le mai punem noi în gură nemulţumiri pe care nu le au, nerăspunzându-le la acelea care îi cotropesc cu adevărat.

icoana_plangand.jpg

De aceea cred că se vor mai naşte crize. Pentru limpezirea unor astfel de stări de fapt. Pentru a se limpezi, măcar din vreme în vreme, Ortodoxia de ortodoxism. Unitatea de unităţi. Măsura de măsuri. Nu de lipsa de medicamente suferă România, cât de prea grabnica renunţare la suferinţe. Nu pensiile sărace sunt motiv de îngrijorare, ci proasta chivernisire duhovnicească a sărăciilor noastre. Nu de tăiere de salarii să ne temem, ci de comoditatea pe care în timp am născut-o în comportamentul nostru. Iar înainte de a limpezi crizele, trebuie lucrat cu noi, crizaţii, cei care transformăm totul în dramă, care ne-am pierdut discernământul dinaintea provocărilor pe care lumea le aduce peste noi, care nu reuşim să trecem peste jigniri şi nebiruinţe şi contabilizăm toate ratările, afişându-le ca şi cum ar fi răni dobândite pentru mărturisirea noastră creştină. Nu, nu pentru Hristos am suferit noi în ultimii douăzeci de ani, ci pentru modul eronat în care am trăit plinătatea cu lumea ca fiind plinătate cu El, Dumnezeul cel Viu. Nu de lamentări e nevoie, ci de schimbarea atitudinii, de redescoperirea punctelor de reper, a punctelor cu adevărat cardinale.
Să ne înnobilăm unii pe alţii cu iertarea şi să începem. Iară şi iară. Nu e o aventură. Ci căutarea mântuirii noastre. Că vor mai fi crize? Fie. În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi… Glasul poetului peste ape. Chemând mereu glasul Domnului.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Epoca pietrei

Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al Părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos 2011

De profesie nu sunt nici istoric, nici geolog. Însă epoca pietrei mă interesează pentru a data o metodă românească de a face dialog. Avem drepturi la replică, libertate de exprimare, avem ziceri, sentinţe, originalităţi, preţiozităţi verbale, refulări, curiozităţi, puneri la punct. Şi mai avem ceva: bââârfa, bat-o vina. Reţeta ei este simplă: se curăţă cuvântul de miez, se umple cu piatră, se aşază meticulos sau nervos, în funcţie de temperamentul subiectului, pe limba transformată în praştie şi… zbâââr cu ea în moalele capului aproapelui, ca să-i fie spre întărire! Şuieră ca piatra, e iute ca săgeata, ţinta supremă fiind celălalt. De fapt, rănirea celuilalt.

Bârfa, ca folosire denaturată a cuvântului, poate avea consecinţe asupra judecăţii umane. Vizualizaţi episodul din grădina Edenului. Dialogul dintre şarpe, Adam şi Eva. Prima bârfă. Cuvintele bârfitorului nelegiuit sunt învârtite ca într-o maioneză tăiată, prezentând moartea ca viaţă, păcatul ca ştiinţă şi curiozitatea ca virtute a oamenilor curajoşi sau ca în cazul de faţă, în care curiozitatea este metoda de împlinire a bârfei. Această falsificare a realităţii a întunecat mintea sau centrul spiritual al omului, iar mai apoi a dus şi la pervertirea simţurilor sale, denaturând scopul pentru care fuseseră create. Simţurile trebuiau restabilite, unificate şi adunate în minte, de unde se desprinseseră, iar aceasta, cu multă nevoinţă, trebuia să-şi redobândească firescul iniţial.

Înduhovnicirea omului avea să fie amânată pentru mult timp. Cuvintele dătătoare de viaţă, trecute cu puţin peste umărul celor doi, se transformau încet, dar sigur, în mijloace de exprimare a noilor realităţi, mai aspre, mai dure. Prima bârfă aducea neîncrederea, minciuna, invidia, judecata proastă. Ce mai, depărtarea de Dumnezeu. Dar Dumnezeu dorea apropierea de om. Aşa se face că, născându-Se mai presus de cuvânt, Însuşi Cuvântul devenit trup, Hristos, Se împotriveşte omului dornic să-l linşeze pe altul. Se credea greşit că păcatul dispare numai dacă este omorât cel sau cea care l-a înfăptuit. Aşa că piatra din mâinile criticilor este, de fapt, consecinţa firească a cuvântului devenit piatră. Asta încerca să scrie Iisus pe nisip cu degetul Său, inventariind totodată şi păcatele lor, ale iudeilor înarmaţi. Sau inventariind virtuţile Mariei dezarmate. Dar când ai în faţa ochilor Cuvântul lui Dumnezeu, pietrele amuţesc, iar oamenii îşi văd puţinătatea. Raportaţi la femeia păcătoasă, oamenii se cred îndreptăţiţi să ucidă potrivit Legii, dar raportaţi la Hristos, pietrele revin la destinaţia lor iniţială, contopite cu ţărâna şi, odată cu ele, gândurile lor pline de iuţime.

Cartea poate fi comandata aici

copy-of-o-barfa-nespovedita.jpg

ABC-ul credintei: Abnegatie – abstinenta

ABC-ul credintei Fara comentarii

ABNEGAŢIE (lat. abnegatio, -onis) – renunţarea de bunăvoie la plăceri, la orice deşertăciune şi egoism: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine…” (Mt. 16, 24)

ABSIDA (apsis sau cogchi = scoică) – încăpere semicirculară, formând partea terminală a unei săli dreptunghiulare; aceata era, în vechime, forma de construcţie a unei săli de întruniri publice şi mai târziu şi prima formă de construcţie a bazilicilor creştine. În spaţiul semicircular era înălţată o tribună, unde stăteau oratorii sau judecătorii, când sala secea activităţii magristaţilor. În bisericile creştine, în acest spaţiu a fost aşezat altarul. Astăzi, bisericile ortodoxe construite în stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte două formează cele două sânuri laterale ale bisericii dinspre nord şi sud, cu care se termină naosul la răsărit, formând cu absida altarului o treflă. Absida altarului s-a despărţit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatră, metal care, înălţându-se, mai târziu, a devenit catapeteasma de azi; v. Stilul basilical.

imag205_jpg-voronet-principla-absida-cele-mai-inalte-ranguri-monahale-ingeri-serafimi-sfinti.gif

Absida principală, Mănăstirea Voroneţ

ABSIDIOLE – se numesc absidele laterale mai mici (părţi lărgite ale altarului, spre nord şi sud), care formează proscomidiarul, la nord (unde se păstrează şi se pregătesc pentru sfinţire darurile de pâine şi vin, aduse de credincioşi), şi diaconiconul sau schevofilachion, la sud (unde se află un dulap în care se păstrează vasele sfinte, veşmintele preoţeşti şi cărţile de slujbă); aceste absidiole se mai numesc  şi pastoforii (pastoforion = încăpere mică).

ABSTINENT (lat. abstinens, -tis) – cumpătat, lipsit de lăcomie, cel care se abţine înfrângându-şi o plăcere.

ABSTINENŢĂ (lat. abstinentia) – puterea de a renunţa la plăcerile, poftele, îndemnurile instinctuale.

dictionar1.jpg

Povestea zilei, 18-11-2011 – “Soarele si piatra”

Povestea zilei Fara comentarii

Soarele îşi împrăştie strălucirea sa la fel de bogată asupra pietrei curate ca şi asupra celei prăfuite,
dar numai cea curată poate răsfrânge strălucirea primită.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău