Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al Părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos 2011

De profesie nu sunt nici istoric, nici geolog. Însă epoca pietrei mă interesează pentru a data o metodă românească de a face dialog. Avem drepturi la replică, libertate de exprimare, avem ziceri, sentinţe, originalităţi, preţiozităţi verbale, refulări, curiozităţi, puneri la punct. Şi mai avem ceva: bââârfa, bat-o vina. Reţeta ei este simplă: se curăţă cuvântul de miez, se umple cu piatră, se aşază meticulos sau nervos, în funcţie de temperamentul subiectului, pe limba transformată în praştie şi… zbâââr cu ea în moalele capului aproapelui, ca să-i fie spre întărire! Şuieră ca piatra, e iute ca săgeata, ţinta supremă fiind celălalt. De fapt, rănirea celuilalt.

Bârfa, ca folosire denaturată a cuvântului, poate avea consecinţe asupra judecăţii umane. Vizualizaţi episodul din grădina Edenului. Dialogul dintre şarpe, Adam şi Eva. Prima bârfă. Cuvintele bârfitorului nelegiuit sunt învârtite ca într-o maioneză tăiată, prezentând moartea ca viaţă, păcatul ca ştiinţă şi curiozitatea ca virtute a oamenilor curajoşi sau ca în cazul de faţă, în care curiozitatea este metoda de împlinire a bârfei. Această falsificare a realităţii a întunecat mintea sau centrul spiritual al omului, iar mai apoi a dus şi la pervertirea simţurilor sale, denaturând scopul pentru care fuseseră create. Simţurile trebuiau restabilite, unificate şi adunate în minte, de unde se desprinseseră, iar aceasta, cu multă nevoinţă, trebuia să-şi redobândească firescul iniţial.

Înduhovnicirea omului avea să fie amânată pentru mult timp. Cuvintele dătătoare de viaţă, trecute cu puţin peste umărul celor doi, se transformau încet, dar sigur, în mijloace de exprimare a noilor realităţi, mai aspre, mai dure. Prima bârfă aducea neîncrederea, minciuna, invidia, judecata proastă. Ce mai, depărtarea de Dumnezeu. Dar Dumnezeu dorea apropierea de om. Aşa se face că, născându-Se mai presus de cuvânt, Însuşi Cuvântul devenit trup, Hristos, Se împotriveşte omului dornic să-l linşeze pe altul. Se credea greşit că păcatul dispare numai dacă este omorât cel sau cea care l-a înfăptuit. Aşa că piatra din mâinile criticilor este, de fapt, consecinţa firească a cuvântului devenit piatră. Asta încerca să scrie Iisus pe nisip cu degetul Său, inventariind totodată şi păcatele lor, ale iudeilor înarmaţi. Sau inventariind virtuţile Mariei dezarmate. Dar când ai în faţa ochilor Cuvântul lui Dumnezeu, pietrele amuţesc, iar oamenii îşi văd puţinătatea. Raportaţi la femeia păcătoasă, oamenii se cred îndreptăţiţi să ucidă potrivit Legii, dar raportaţi la Hristos, pietrele revin la destinaţia lor iniţială, contopite cu ţărâna şi, odată cu ele, gândurile lor pline de iuţime.

Cartea poate fi comandata aici