Părintele Teofil despre călugărie

Articole, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian” de Dr. Antonie Plămădeală, Editura Andreiana, Sibiu, 2011

Înaltpreasfinţia Sa Dr. Antonie: Când zici că ai venit la mănăstire?

P.C. Arhimandrit Teofil Părăian: Deci am venit în 1953, la 1 aprilie, la mănăstire, şi tot în 1953, în 15 august, am fost călugări împreună cu încă doi fraţi, unul care trăieşte şi acum şi e duhovnic la Mănăstirea Ghighiu, şi unul care după 1990 a ajuns preot la Mănăstirea Bucium. Şi după câţiva ani, nu ştiu câţi, a murit de cancer. Şi-am rămas eu aici, la mănăstire, deci cei doi au plecat.

De fapt, de la mănăstire au plecat în condiţii nefireşti. Dar au ţinut legătura în general cu Biserica şi, până la urmă, amândoi au ajuns preoţi.

În 1953 am fost făcut călugăr şi am primit numele de TEOFIL. Cum s-a ajuns la numele acesta de Teofil? S-a ajuns aşa că bunica mea, mama mamei, mama-bună, cum îi ziceam noi, mi-a spus odată mie că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că aşa i-i de drag de la Paşti, când se spune în Apostol: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte au început a învăţa Iisus…”.

Buna nu mai trăia. În 1952, când eram eu student în anul IV, a murit. Şi m-am gândit: “Mă, dacă bunii i-a plăcut numele acesta de Teofil, ce ar fi să mă cheme şi pe mine Teofil?” Mi-am exprimat dorinţa. Mitropolitul nu s-a mai interesat de numele pe care mi-l dă, şi când am fost prezentat la călugărie şi-a zis Mitropolitul “fraţii noştri”, m-a arătat pe mine. Naşul meu de călugărie, care era Părintele Irineu Crăciunaş, i-a spus Mitropolitului că pe mine mă cheamă Teofil. Şi Mitropolitul a zis Teofil, Andrei şi Pantelimon, cum eram. Şi-am rămas cu numele acesta de Teofil, care mi-e tare drag, mi-a fost, şi care post să zic că e o moştenire de la bunica mea, şi care e şi semnificativ şi sonor. Nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit altul mai bine decât numele acesta.

A fost şi tata la călugăria mea, şi mama, amândoi părinţii au fost şi-o mătuşă. Când s-a dus acasă, tata le-a spus oamenilor din sat: “Acum nu îl mai cheamă Ioan, că îl cheamă Toader”. Săracul tata! El n-a ţinut minte numele meu adevărat, dar numele de Toader îl ştia. Şi s-a transformat în minea lui şi le-a spus oamenilor că mă cheamă Toader.

Şi am rămas cu numele acesta Teofil şi m-am bucurat de el.

teofil-paraian2.jpg

Am continuat viaţa în condiţiile care erau atunci, cu oamenii liniştiţi, binevoitori. Adică liniştiţi şi neliniştiţi, pentru că era un Părinte, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Visarion, care era neliniştit ca şi Părintele Aurel. A trăit şi el aici, în mănăstire; l-am găsit aici. A fost făcut călugăr în 1950 şi a stat până la moarte aici, în 1982. Şi ultimii ani de viaţă şi i-a dus cum a putut. Nu se mai putea raporta la realităţile din jur, nu făcea rele. De fapt, a ajuns într-un fel de acalmie până la urmă, în anii aceştia de întunecare. Probleme n-au fost cu el. Dar, în sfârşit, n-a fost ca toţi oamenii, şi aşa a fost.

“Pe preotii cei dintre voi”

Articole, Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, apărut la Editura Agnos, 2011

Ori de câte ori s-a impus, de-a lungul timpului, necesitatea traducerii şi a editării unei noi versiuni a Bibliei, Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat actul respectiv cu responsabilitate şi a desemnat persoane anume pregătite, înzestrate cu o cultură teologică şi umanistă temeinică, pentru a fi capabile să redea cât mai fidel sensul cuvântului revelat, deoarece, după cum avertiza încă dintru-nceput Sfântul Apostol Petru, „în Scriptură sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc – ca şi pe celelalte Scripturi – spre a lor pierzare” (2 Ptr 3, 18). În acest sens, Noul Testament de la Bălgrad al Mitr. Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Şaguna, Biblia lui Galaction sau recenta ediţie a Bibliei în binevenita diortosire a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania sunt doar câteva exemple care vin să ilustreze cu asupra de măsură cele afirmate mai sus, aceste ediţii constituindu-se în tot atâtea monumente de cultură teologică şi limbă românească.

biblia1.jpg

Iată, însă, că acest sfârşit de secol XX ne pune în faţa unui fenomen insolit, cu implicaţii lesne de bănuit atât pentru integritatea ordinii bisericeşti, consacrată de-a lungul timpului, cât şi pentru puritatea învăţăturii creştine. Pe căi obscure şi prin mijloace insidioase, societatea română contemporană este invadată de Biblii pe care aş îndrăzni să le numesc – iertată să-mi fie expresia – ediţii-pirat, pentru iresponsabilitatea cu care răstălmăcesc cuvântul sacru. Ba, mai mult decât atât, indivizi dubioşi te acostează pe stradă, dispuşi să-ţi ofere în localuri publice sau în cele mai neaşteptate şi mai inadecvate locuri, gratuit sau contra-cost, Biblia, oferindu-se să te lămurească, să-ţi interpreteze şi să te „iniţieze” în tainele Scripturii, potopindu-te cu citate şi lansându-se în discuţii sterile şi interminabile, „vrând ei să fie învăţători, dar fără să înţeleagă nici ceea ce spun, nici cele pe care le susţin cu atâta tărie” (1 Tim 1, 7); neştiind nici ei prea bine ce anume vor de fapt să demonstreze, deoarece „au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoaşterii” (Rm 10, 2), reuşind totuşi să semene derută în sufletele unora nu îndeajuns de întăriţi în dreapta-credinţă. Pentru a ilustra cele de mai sus, mă rezum la un singur exemplu, din care se vede cum este răstălmăcit cu bună ştiinţă sensul cuvântului revelat. Atunci când obscurele interese ale sus-numiţilor o impun, însăşi logica discursului biblic este sacrificată cu nonşalanţă. Mă refer la acele locuri din Noul Testament, în care, ori de câte ori este menţionat cuvântul prezbiter, respectivele ediţii nu ezită să îl traducă prin „bătrân”, cu intenţia evidentă de a crea impresia că niciunde în paginile Noului Testament nu se face referire la instituţia Preoţiei şi, deci, nici la persoanele prin care este ea reprezentată, respectiv episcopii, preoţii şi diaconii; ignorând cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă faptul că toţi autorii noutestamentari indicau, prin acest cuvânt, tocmai pe acei bărbaţi cu funcţii şi atribuţii cât se poate de bine determinate în cadrul Bisericii.

sobor.jpg

Traducătorii şi exegeţii autorizaţi ai Bibliei sunt unanimi în a recunoaşte că termenul prezbiter avea un sens generic, cel puţin în anumite situaţii din perioada de început a creştinismului, când Biserica se alcătuia ca o comunitate de sine stătătoare şi îşi fixa treptat propriile-i rânduieli de organizare internă. Într-un atare context, prin mai sus-pomenitul termen, erau desemnaţi, în anumite situaţii, toţi slujitorii Bisericii, indiferent de treapta lor ierarhică. Astfel, la FA 20, 17 se spune că „Pavel trimiţând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii” sau, tot la FA 21, 18, se reiterează că „a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacob: şi au venit acolo toţi preoţii”. Chiar şi numai din aceste două texte putem deduce că, prin termenul respectiv, erau desemnaţi, deopotrivă, toţi slujitorii Bisericii, deci episcopii, preoţii şi diaconii. Două lucruri se desprind cu osebire din textele mai sus-amintite:

1. Termenul prezbiter avea, în Noul Testament, valoare generică, desemnându-i, adeseori, aşa cum s-a văzut mai sus, pe toţi slujitorii Bisericii. Un exemplu elocvent, în acest sens, ni-l oferă Sfântul Clement, unul dintre părinţii postapostolici şi episcop al Romei, într-una din lucrările sale, redactată în anul 92, în care, vorbind despre succesiunea apostolică, aminteşte şi faptul că „episcopii erau numiţi şi prezbiteri”.

2. Chiar dacă termenul respectiv avea valoare generică, aceasta nu înseamnă că treptele ierarhiei bisericeşti se confundau ori că atribuţiile celor care slujeau în Biserică nu erau foarte clar conturate, pentru că niciunde în paginile Noului Testament nu se fac confuzii între îndatoririle ce le reveneau celor care aparţineau diferitelor trepte ale ierarhiei bisericeşti.

De bună seamă că un altul dintre motivele care au făcut ca iniţiatorii curentelor protestante să desfiinţeze Taina Preoţiei, idee care a fost preluată şi dusă la extrem de cultele neoprotestante, este acela că fiecare om e un „preot”, afirmaţie ce se bazează pe textul de la 1 Ptr 2, 9, unde se spune că „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”, text preluat, de altfel, din Vechiul Testament, de la Iş 19, 6.

Biserica Ortodoxă nu a refuzat, însă, niciodată această calitate a fiinţei umane, ba dimpotrivă, se afirmă cât se poate de răspicat că aceasta este singura justificare a omului în creaţie, în sânul căreia a fost „chemat” (Rm 9, 11) de Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul are imprimată, în structura lui, această demnitate, întrucât el este prin obârşie „din neamul lui Dumnezeu” (FA 19, 29). Omul nu este, deci, o prezenţă arbitrară în univers şi, deşi trăieşte în lume, el nu aparţine lumii, ci poartă răspunderea lumii, fiind solidar cu ea, fiindu-i conştiinţă de sine şi cel ce răspunde pentru destinul ei. Din această perspectivă, „calitatea de preot a omului nu este decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă” şi, în acest sens, „fiecare om este preot, prin însăşi existenţa lui” . Şi Taina Botezului, prin care suntem altoiţi în trupul tainic al lui Hristos – Biserica -, vine să confirme această mirabilă însuşire a făpturii umane, deoarece „în Botez eşti făcut rege, preot şi profet. Rege, când ai lepădat toate acţiunile urâte şi ai ucis toate păcatele; preot, când te-ai oferit pe tine însuţi lui Dumnezeu; profet, când înveţi drept cuvântul adevărului” . Orişice altă ipostază decât cea de preot în creaţie, prin care omul încearcă să se explice, îl privează de sens, deoarece, atunci când vrea să se rupă de lume, se condamnă la dispariţie, întrucât depinde în mod nemijlocit de ea; când vrea să o înţeleagă în ansamblul ei, sfârşeşte prin a fi zdrobit de imensitatea ei, iar când doreşte să o abordeze din interior, se topeşte în inconsistenţa acesteia. Din aceste situaţii imposibile îl salvează calitatea de „chemat al Domnului” în creaţie şi, după chipul Celui care l-a creat şi Care este, El însuşi, Arhetipul preotului, al împăratului şi al profetului, omul este investit şi el „cu demnitatea de preot, când se oferă pe sine lui Dumnezu; de împărat, în virtutea stăpânirii peste patimi, şi de profet, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti” . Dar, în afară de această calitate generică, numită şi preoţie universală, Întemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, a instituit şi preoţia harică, reprezentată prin persoane pe care „El le-a ales” (In 15, 16) şi „le-a trimis” (In 20, 21), deci pe care le-a învestit cu atribuţii speciale în cadrul Bisericii.

Prin aceasta, revenim la ediţiile neoprotestante ale Bibliei, care, aşa cum afirmam mai sus, ori de câte ori sunt puse în situaţia de a traduce cuvântul prezbiter, nu ezită să o facă prin bătrân. Motivele care stau la baza acestui fapt, precum şi implicaţiile care decurg de aici ne sunt în parte cunoscute. Aş propune să intrăm în modul de a privi lucrurile al neoprotestanţilor şi să acceptăm că, pur şi simplu, termenul prezbiter avea înţelesul de bătrân. Dar, dacă abordăm lucrurile dintr-o atare perspectivă, trebuie să recunoaştem că ne trezim azvârliţi într-o mare dilemă. Lui Timotei, rânduit episcop în cetatea Efesului de însuşi apostolul Pavel (1 Tim 1, 3) – deci care făcea parte dintre prezbiterii Bisericii, fiind, cu alte cuvinte, un bătrân, dacă este să fim consecvenţi şi să respectăm modul neoprotestant de a înţelege lucrurile -, ilustrul său magistru îi trimite două epistole. Or, din felul în care i se adresează mentorul spiritual în respectivele scrisori, rezultă indubitabil că destinatarul lor nu era în niciun caz un om vârstnic, adică un bătrân, ci, dimpotrivă, un bărbat tânăr, pentru că altminteri ar fi fost un nonsens să i se spună „ca nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţea” (1 Tim 4, 12). Aşijderea, în a doua epistolă către Timotei, căruia îi reiterează aceleaşi lucruri, Pavel, de asemenea, îi recomandă: „fugi de poftele tinereţii!” (2 Tim 2, 22). Să îi adresezi unui bătrân – reamintesc că acesta este echivalentul termenului prezbiter în traducerile neoprotestante ale Bibliei – un astfel de îndemn este o probă de răstălmăcire grosolană a cuvântului sacru şi, totodată, o sfidare a bunului simţ elementar. Acestea sunt numai două mostre din care vedem cum însăşi logica discursului biblic este sacrificată de dragul unor interese meschine şi cu totul străine de duhul Evangheliei.

Că prezbiterii nu erau nişte simpli bătrâni, aşa cum se străduiesc din răsputeri să ne convingă ediţiile neoprotestante ale Bibliei, ci slujitori sfinţiţi ai Bisericii, deci episcopi şi preoţi, precum şi faptul că nu era strict necesar ca aceştia să fie în vârstă deducem şi din alte texte neotestamentare. Astfel, aceluiaşi ucenic Timotei, episcop numit în cetatea Efes, Pavel îi reaminteşte câteva dintre calităţile pe care trebuie să le aibă un episcop, recomandându-i „să fie fără prihană, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (1 Tim 3, 2-5), fără a ne lăsa să înţelegem că s-ar impune ca acesta să fie şi vârstnic. De altminteri, în toate locurile din Noul Testament unde se vorbeşte despre prezbiteri, deci despre episcopi şi preoţi, se face referire, în mod special, la atribuţiile care le reveneau acestora în cadrul Bisericii, din toate aceste locuri rezultând cu claritate că nu era vorba pur şi simplu de oameni vârstnici, ci de bărbaţi cărora nu li se menţionează nicidecum însuşirea de a fi în vârstă, ci doar îndatoririle care le reveneau în structura ierarhică a Bisericii. Astfel, în 1 Tim 5, 17-20, se afirmă limpede că „preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”. Or, din textul mai sus-amintit, rezultă îndatorirea acestora de a propovădui cuvântul sfânt, aşadar funcţia învăţătorească, precum şi cea conducătoare. Aceloraşi persoane le revenea şi misiunea de a se ruga şi de a-i sfinţi pe ceilalţi, după cum deducem dintr-un alt text, în care se afirmă şi mai explicit că „dacă este cineva între voi bolnav, să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). Din 1 Ptr 5, 1-5 rezultă că, încă dintru-nceputul istoriei Bisericii, se făcea o netă distincţie între prezbiteri şi poporul drept-credincios, deci între cei rânduiţi să fie păstori şi cei păstoriţi, aşa cum însuşi textul petrin afirmă: „pe cei dintre voi care sunt preoţi, îi îndemn eu, cel împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos. Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, făcându-vă pilde turmei. De asemenea voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor!”. Din acelaşi text mai rezultă şi faptul că tot preoţilor le revenea responsabilitatea de a-i conduce pe cei încredinţaţi lor spre mântuire.

Taină a Bisericii prin excelenţă, prin urmare de neconceput în afara ei, Preoţia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţată urmaşilor Săi direcţi, apostolii, care au fost anume aleşi şi instituiţi în această demnitate, deoarece „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” (In 15, 16). Acestor persoane le-a încredinţat Hristos puterea de a propovădui, de a sfinţi şi de a conduce, iar ei, la rându-le, au transmis-o mai departe, „prin rugăciuni cu postiri” (FA 14, 23) şi prin „punerea mâinilor” (1 Tim 4, 14), urmaşilor lor nemijlociţi, care sunt episcopii, preoţii şi diaconii.
Cartea se poate comanda de aici

oameni-iubiti.jpg