Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Articole, Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” de pr. Nicolae Stoia, Editura Agnos, 2011

Nicio altă persoană din întreaga istorie a umanităţii nu a fost învrednicită de o atât de mare cinstire din partea semenilor, precum Sfânta Fecioară Maria. Evlavia cu totul deosebită care îi este dedicată se datorează faptului că ea a fost aleasă de Dumnezeu să-L nască pe Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, iar cultul, atât de bogat, închinat persoanei sale îşi are temeiul în salutul pe care îngerul Gavriil i-l aduce, atunci când îi binevesteşte, „bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28).

icoana-buna-vestire-271x360.jpg

La puţină vreme după primirea acestei solii minunate, vizitând-o pe vara sa, Elisabeta, aceasta îi adresează cunoscutele cuvinte „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc 1, 42), prevestind importanţa de care avea să se bucure Sfânta Fecioară mai apoi. Înţelegându-şi rostul excepţional în iconomia mântuirii neamului omenesc, şi anume acela de Născătoare a Mântuitorului lumii, Fecioara îşi asumă, în deplină smerenie, misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, anticipând ea însăşi cinstirea de care va fi învrednicită de-a lungul veacurilor, atunci când rosteşte „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!” (Lc 1, 46). Din momentul în care Mântuitorul, începându-Şi activitatea de propovăduire, câştigă admiraţia mulţimilor, aceasta se răsfrânge şi asupra celei care I-a dăruit viaţă. Spusa acelei femei anonime, „fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit pieptul la care ai supt!” (Lc 9, 27), este confirmarea faptului că, încă de atunci, exista un cult al Maicii Domnului, care, pe parcursul timpului, se îmbogăţeşte tot mai mult. Prin urmare, putem afirma, fără teama de a cădea în greşeală, că preacinstirea Maicii Domnului îşi are temeiul în cea mai timpurie perioadă a istoriei creştinismului. Cu toate acestea, condiţiile potrivnice din primele trei veacuri, caracterizate prin persecutarea furibundă a Bisericii şi împingerea ei în clandestinitate, au făcut să nu se poată dezvolta, decât cu totul discret, un cult al Sfintei Fecioare. Abia după Edictul de la Milano din 313, act datorat împăratului Constantin cel Mare, Biserica iese din catacombe, la lumină şi se bucură de libertate deplină. În aceste condiţii, se constată o îmbogăţire progresivă a cultului marial, însă adevărata-i plenitudine începe din secolul al V-lea încolo, secol recunoscut, în istoria bisericească universală, ca unul dintre cele mai agitate, din cauza mulţilor ereziarhi care au trăit atunci. Dintre aceştia, nu-l vom aminti decât pe Nestorie, cel care susţinea că, întrucât în Hristos există două firi, cea divină şi cea umană, Sfânta Fecioară Maria nu a putut naşte decât pe omul Hristos şi, în consecinţă, ea trebuie numită Născătoare de om sau, cel mult, Născătoare de Hristos. Pusă în faţa unei atari situaţii, în care era ameninţată însăşi acurateţea doctrinei sale, Biserica nu a pregetat să se pronunţe împotriva nestorianismului prin convocarea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, la Efes, în anul 431, stabilind pentru totdeauna învăţătura de credinţă cu privire la Sfânta Fecioară Maria, şi anume că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu în trup, fiind recunoscută drept Născătoare de Dumnezeu, ceea ce îi garantează şi calitatea de pururea-fecioară, întrucât „maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Mariei, în sensul că una se împleteşte cu cealaltă şi ele nu pot exista una fără cealaltă. Calitatea de Maică a lui Dumnezeu o are Maria, fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, dar această naştere n-a atins fecioria Născătoarei, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Cel născut din ea nu era Dumnezeu, păstrarea fecioriei înseamnă că El era Dumnezeu, Care nu se putea naşte altfel” . Odată înfrântă erezia nestoriană, cultul marial se dezvoltă tot mai mult pe măsura trecerii timpului. Pentru a evidenţia importanţa Sfintei Fecioare în iconomia mântuirii neamului omenesc, Biserica i-a dedicat un cult special de supravenerare sau preacinstire, care s-a concretizat prin cele patru sărbători din cursul anului bisericesc, respectiv Naşterea, Intrarea în Biserică, Bunavestire şi Adormirea ei. Deşi sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului este atestată documentar abia din secolul al VI-lea, când împăratul Justinian construieşte o biserică la Ierusalim cu hramul respectiv, aceasta nu înseamnă că ea nu s-a celebrat şi mai înainte . Prăznuită an de an în data de 21 noiembrie, sărbătoarea aceasta se referă la un eveniment special din viaţa Fecioarei, şi anume la faptul că, într-o asemenea zi, părinţii săi, Ioachim şi Ana, au dus-o la templu, unde şi-a petrecut viaţa până la împlinirea vârstei de 15 ani, deoarece, încă înainte de naştere, ea fusese afierosită lui Dumnezeu. De ce intrarea în Biserică? Pentru că niciunde în altă parte omul nu simte mai viu prezenţa lui Dumnezeu şi nici nu se găseşte mai aproape de El, ca în Biserică, fapt exprimat în chip atât de măiestrit de psalmistul David: „fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda! Mai bine este o zi în curţile Tale, decât mii între străini!” (Ps 83, 5). Unde, în altă parte, dacă nu în „casa Tatălui ceresc” (Lc 20, 46), ar fi putut să trăiască şi să-şi împlinească destinul excepţional cea care avea să-L nască pe Mântuitorul lumii?

intrarea_in_biserica_a_maicii_domnului.jpg

Cu toate că respectivul eveniment din viaţa Fecioarei nu este consemnat în niciuna din cele patru evanghelii, iar comentatorii biblici, mai ales cei care provin din spaţiul protestant şi neoprotestant, sunt destul de rezervaţi în privinţa autenticităţii sale, nu trebuie să înţelegem că Fecioara nu era apreciată la adevărata-i valoare de către contemporanii săi. Cu siguranţă, motivul care a stat la baza acestei tăceri în privinţa persoanei şi a vieţii sale nu poate fi decât acela că sfinţii evanghelişti nu au intenţionat să prezinte o biografie a Fecioarei, ci, aşa cum era firesc, pe cea a Mântuitorului. Date şi informaţii mult mai bogate despre viaţa Maicii Domnului ne oferă tradiţia bisericească nescrisă, care a ştiut să păstreze cu evlavie tot ceea ce era demn de reţinut despre persoana şi activitatea ei, precum şi lucrarea apocrifă cunoscută sub numele de Protoevanghelia lui Iacob, faţă de care majoritatea Părinţilor şi Biserica, în special, s-au păstrat într-o rezervă serioasă, dar din care, în ciuda poziţiei oficiale, unii teologi şi scriitori bisericeşti s-au inspirat, preluând detalii pe care le-au folosit în predici dedicate evenimentului respectiv. Majoritatea datelor biografice pe care le deţinem despre Maica Domnului ne parvin din această scriere. Din ea, aflăm că, prin multe rugăciuni şi posturi, cei doi bătrâni sunt învredniciţi să li se nască o fată pe care o făgăduiesc Domnului, ca semn de mulţumire pentru împlinirea arzătoarei lor dorinţe. Şi iată că sosise vremea ca şi ei, la rândul lor, să-şi respecte făgăduinţa, astfel încât, la împlinirea vârstei de trei ani, moment care, la evrei, marca sfârşitul prunciei şi intrarea în perioada copilăriei, are loc aducerea la Templu a celei care avea să devină Maica Domnului.
Deşi, după cum aminteam în rândurile de mai sus, există destui exegeţi biblici care contestă veridicitatea evenimentului respectiv, avem totuşi destule motive care ne îndreptăţesc să-i susţinem autenticitatea. Un prim argument, în acest sens, este acela că, în poporul evreu, căruia îi aparţinea, prin obârşie, Fecioara Maria, exista obiceiul ca primii născuţi să fie consacraţi lui Dumnezeu, dintre aceştia recrutându-se viitorii slujitori ai templului, fiind vorba de aşa-numitul nazireat care se practica mai ales în cazul celor întâi-născuţi de parte bărbătească, ceea ce nu exclude, însă, existenţa unui nazireat feminin. „Dacă cineva, bărbat sau femeie, cu făgăduinţă se va făgădui să trăiască-n curăţie pentru Domnul, să se înfrâneze de la…” (Nm 6, 2), ne spune Scriptura, după care urmează o serie de interdicţii ce trebuiau respectate cu stricteţe de cei sau de cele care îşi asumau votul respectiv pentru o anumită perioadă de timp, sau, în unele cazuri, pe toată viaţa (Jd 13, 5).
Aşa cum ne este cunoscută în forma sa originară, porunca nazireatului nu făcea nicio referire expresă la primii născuţi de parte bărbătească, lăsând să se înţeleagă cumva că fetele ar fi excluse de la un atare legământ – „să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul-născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că al Meu este!” (Iş 13, 2). În Vechiul Testament, chiar se menţionează câteva situaţii în care femeile slujeau la Templul Sfânt, „fecioarele ce urmează a fi aduse Împăratului, Ţie Îţi vor fi aduse cele ce-i sunt aproape; în veselie şi bucurie vor fi aduse; aduse vor fi la templul Împăratului” (Ps 44, 14-15), iar, atunci când împrejurările o cereau, lor le revenea îndatorirea de a se ruga alături de ceilalţi deservenţi. O menţiune în acest sens găsim în Cartea a Doua a Macabeilor, unde este amintită nu doar simpla prezenţă a fecioarelor la templu, ci şi o parte din îndatoririle care le reveneau, astfel, „femeile, încinse cu sac pe sub sâni, se îmbulzeau pe uliţe, în timp ce fecioarele, care erau închise înlăuntru, alergau unele la porţi, unele la ziduri, altele se aplecau pe ferestre, şi toate, avându-şi mâinile întinse spre cer, se rugau” (2 Mac 3, 19). Ştim, de asemenea, că proorociţa Ana, „văduvă, până la optzeci şi patru de ani, nu se depărta de templu, noaptea şi ziua slujind în post şi rugăciuni” (Lc 2, 37). Toate aceste lucruri şi fapte pomenite fac pe deplin credibilă intrarea Fecioarei în locaşul cel sfânt, ca o împlinire a promisiunii făcute lui Dumnezeu de către vârstnicii săi părinţii, precum şi vieţuirea ei în templu până la împlinirea vârstei de 15 ani. Cel căruia i-a revenit privilegiul să o primească la intrarea în Templul Sfânt a fost preotul Zaharia, despre care se spune că a urcat-o până la treapta cea mai de sus a altarului, or, aşezarea, pe o asemenea treaptă, a unei copile era de neconceput în religia mozaică. Gestul se dorea, întru adâncul său, o anticipare a înălţimii până la care va urca Maica Sfântă. Aici, în sfântul locaş al Domnului, a trăit ea vreme de doisprezece ani, adumbrită de Duhul Sfânt, petrecându-şi viaţa în rugăciune şi curăţie desăvârşită, crescând aidoma unui crin mai alb decât zăpada. Spre acest „crin al văilor din Şaron” (Cânt 2, 1) avea să binevoiască Cel Prea Înalt la vremea rânduită, zămislind din neprihănitul ei trup pe Crinul doririlor şi al nădăjduirilor omeneşti şi învrednicind-o să devină Născătoare de Dumnezeu şi Maică a Mântuitorului lumii.

Volumul “Oameni iubiti de Dumnezeu” se poate comanda aici

 oameni-iubiti.jpg

Povestea zilei, 21-11-2011 – “Infaptuieste si uita”

Povestea zilei Fara comentarii

Nu însemna faptele tale cele bune, pentru că dacă le însemnezi, repede se vor şterge; iar dacă le uiţi, vor fi însemnate în veşnicie.
Nu însemna nici faptele rele ale vecinului tău, pentru că dacă le însemnezi, jumătate din povara faptelor lui rele va cădea asupra ta. Iar dacă le dai uitării, şi Dumnezeu va da uitării faptele tale cele rele.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău